Posted by: petrisure | September 1, 2012

Gellu Naum: o călătorie spre centrul fiinţei

„Eu nu fac suprarealism. Eu sunt suprarealist.”

Gellu Naum

Situându-se într-o zonă de interdisciplinaritate, unde arhetipologia, psihocritica, psihanaliza, critica tematică şi fenomenologia imaginarului lucrează mână în mână, studiul Isabelei Vintilă explorează opera lui Gellu Naum ţinând cont atât de faptul că literatura suprarealistă interferează cu lumea arhetipurilor în zona visului, a inconştientului colectiv şi a celui individual, cât şi de faptul că ea, literatura, nu (mai) este înţeleasă drept ficţiune, ci stă sub semnul autenticului, al (auto)iniţierii şi al cunoaşterii de sine. În acest context poezia nu mai este un simplu cadru al iniţierii, ci un „un spaţiu al devenirii Fiinţei”, transformare ce cuprinde în genere trei secvenţe fundamentale: i) „o etapă a revoltei” faţă de tot ceea ce este învechit, limitativ, convenţional, inert etc. fiind asociată cu erotismul vulcanic; ii) o etapă a experimentelor de tip creator ce se manifestă mai întâi la nivelul grupului suprarealist şi apoi sunt dezvoltate în plan individual; şi iii) o etapă centrată pe salvarea fiinţei umane în faţa morţii prin împlinirea în cuplu, aşa cum apare ea în Nadja lui Breton sau în Zenobia lui Naum. Astfel, specificul revelatoriu al literaturii suprarealiste, subliniază  Isabel Vintilă, constă într-un anumit tip de dinamism alchimic ce implică nu numai o ascensiune „ci şi o regresie, ce plasează fiinţa în spaţiul primitivităţii, originarului, spaţiu interior în care se conturează o serie de imagini arhetipale psihologice, ontologice sau de factură culturală” (p. 14). De fapt chiar sintagme complementare precum „descrierea turnului” şi „culoarul somnului” sugerează necesitatea acestei dinamici antagoniste care să permită localizarea acelui „punct mintal” unde opusele (în exemplul nostru vertical vs. orizontal) nu mai sunt percepute ca fiind contradictorii, aşa cum afirmă Breton în Al doilea manifest al suprarealismului.

Demersul critic se deschide cu un capitol dedicat concepţiei suprarealiste despre literatură şi viaţă aşa cum este ea teoretizată de André Breton în cele trei celebre manifeste – incluzând aici rădăcinile dadaiste, influenţa freudiană, adaptarea unor elemente caracteristice doctrinelor esoterice în cadrul viziunii suprarealiste, dicteul automat, mitul Marilor Transparenţi etc. –, unde sunt trasate ideile definitorii ale viziunii suprarealiste, punând accentul pe faptul că activitatea inconştientului permite poeziei să devină o modalitate de descoperire a misterelor existenţei, din moment ce menirea artei este, după Breton, aceea de a „revela legăturile secrete dintre om şi Marele Tot” (p.28). Acest scurt moment de istoria ideilor literare ne va facilita înţelegerea celor două momente ale suprarealismului autohton: etapa „gânditoare” a suprarealismului (1924-1934), asociată unor reviste ca „urmuz” (Geo Bogza), „Alge” (Gherasim Luca, Jules Perahim) sau „unu” (Saşa Pană), urmată de al doilea val suprarealist ce îi cuprindea pe Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Paun şi D. Trost (1945-1947), grup considerat de unii exegeţi ca fiind unicul autentic suprarealist din spaţiul românesc. Concluzia acestei introduceri este că literatura nu mai aparţine planului estetic, ci ea devine prin excelenţă o modalitate de sondare a celor mai profunde niveluri ale fiinţei umane, o cale de descoperire a sinelui. Din această perspectivă, Isabel Vintilă va vedea în călătorie arhetipul (auto)iniţierii, modalitatea supremă de revelare a propriului spaţiu interior, pe care Philippe Soupault îl identifica în primul volum de versuri suprarealist, Les champs magnétiques (1920), cu o fereastră „către inimă”. Nu vom insista aici pe faptul că ideea de călătorie interioară este prezentă chiar în titlul unor volume ale lui Naum precum Drumeţul incendiar (1936), Vasco de Gama (1940), Culoarul somnului (1944) sau Malul albastru (1990), dar se cuvine să subliniem că această călătorie va fi asociată cu inconştientul, motiv pentru care modalităţile de a accede la profunzimile fiinţei umane – visul, (auto)hipnoza, spiritismul, delirul, dicteul automat, desenele mediumnice, „le cadavre exquis” etc. – vor fi guvernate de Oneiros, fratele lui Hypnos: În acest fel devine evident cum „călătoria spre arhetipul interiorităţii, spre sufletul pur, nealterat”, se face la Naum prin intermediul visului. Visul este calea regală spre împlinirea prin eros: „spaţiul oniric este la Naum acela în care inconştientul se suprapune perfect peste elementele revelatoare din viaţa conştientă” (p.67), iar arhetipurile ce ţin de sfera visului („somn”), apei („rouă”), călătoriei, erosului (dorinţa este singurul „resort al lumii”, afirmă Breton în L’amour fou), regnului vegetal vor fi asociate cu suprarealitatea, căpătând alte valenţe onto-poetice decât cele cu care am fost obişnuiţi. Un alt exemplu de reinvestire hermeneutică ce trimite la spaţiul interiorităţii este arhetipul arborelui (prezent în Oglinda fără staniu de Breton, dar şi în Copacul-animal al lui Naum) care „nu mai reprezintă învelişul exterior al spiritului, ci chiar sinele colectiv, alimentat de fiecare generaţie în parte” (p. 49).

Aşadar prima etapă iniţiatică va sta sub semnul „eroului revoluţionar” ce are parte de întâlniri miraculoase, călătorii nocturne şi metamorfoze contrastante specifice scenariului erotic suprarealist prezent în poeme precum Calul erotic (volumul Vasco de Gama, 1940). Cea de-a doua etapă iniţiatică este una a experimentelor şi a experienţelor din cadrul grupului suprarealist român din anii ’40 având în centru ideea de suprarealitate şi cuprinzând texte cu pregnant caracter teoretic (Medium, Critica mizeriei, Teribilul interzis, Spectrul longevităţii. 122 de cadavre etc.), urmând ca în cea de-a treia etapă, a „recuperării purităţii Fiinţei prin dragoste”, Naum să îşi întoarcă privirea spre sine în ipostaza de iniţiat ce „împărtăşeşte tainele devenirii sale prin poezie” (p.95) – reprezentativ în acest sens este volumul Calea Şearpelui editat postum de Simona Popescu. Eroul revoluţionar se va dedubla treptat în diferite personaje-întâlniri ca, până la urmă, să se resoarbă într-un personaj-narator care devine din ce în ce mai complex şi mai cuprinzător. De fapt, aventura hermeneutică a Isabelei Vintilă, pornind de la identificarea arhetipurilor ce populează lumea lui Gellu Naum, ne relevă şi calea devenirii poetice a (psych)eului prin felul în care acesta se raportează la anumite imagini citadine specifice universului suprarealist (statuile, strada, oraşul, ceasul, umbra) sau la arhetipuri (bătrânul înţelet, poetul-copil, femeia-călăuză, călătorul, elemente primordiale, culori alchimice, animale mitice etc.), sugerând cititorului o posibilă cale de cunoaştere a propriului interior bazată pe potenţialul ritualic al poeziei de a canaliza libidoul (în sensul dat de C.G. Jung de energie psihică fundamentală) spre centrul fiinţei. Prin urmare, meritul cercetării întreprinse de Isabel Vintilă nu este numai acela de a fi reuşit să dezvăluie coerenţa interioară a discursului poetic naumian prin raportarea la arhetipurile recurente şi de a deschide noi orizonturi potenţiale de explorare a operei literare, ci şi de a oferi cititorului un model de lectură ce te clădeşte interior, în spiritul literaturii suprarealiste.

Isabel Vintilă, Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorităţii, Editura Timpul, Iaşi, 2010.

Recenzia a fost publicată în revista Mozaicul nr. 8 (165)/2012, p. 19.

Posted by: petrisure | August 29, 2012

Revista Mozaicul 8(166)/ august 2012

Mozaicul 8 – 2012.pdf

AVANTEXT

Constantin M. Popa, Inepuizabila vitalitate ironică  / 1

MIŞCAREA IDEILOR (Dosar coordonat de Xenia Karo)

Cartea, instrument sau scop al schimbării sociale? / 3-7

Participă la dezbatere: Nicolae Panea, Constantin Crăiţoiu, Eugenia Udangiu, Marcel Răduţ-Selişte, Emilia Sorescu, Răzvan Mechenici, Ion Stancu, Radu Constantinescu şi Ionel Ungureanu.

BELETRISTICA

Poeme de Alexandru Petria / 8

CRONICA LITERARA

Ion Buzera, Mai mult decât o sinteză despre postmodernism / 9

BELETRISTICA

Proza de Igor Ursenco /10

LECTURI

Florin Colonaş, Petiţiune/11

Maria Dinu, Marino si stupefiantele /11

Cosmin Dragoste, Dumnezeul fericirii şi Dumnezeul nenorocirii (5.700) /12

Ionuţ Răduică, Societatea românească azi /12

Nicolae Panea, Un titlu curajos / 13

Daniela Micu, Despre imaginarul anotimpurilor şi climatelor/ 14

Mircea Ghiţulescu, Garda nu moare, dar se predă! / 15

Gabriel Nedelea, Călăuza, mopete şi pisica / 15

Toma Grigorie, Normalitatea simulată / 16

SERPENTINE

Cristina Gelep, Căutarea sexualităţii /17

Oana Băluică, Neliniştirea – un carnaval pe acorduri de muzică fado / 17

A. Michiduţă, Filosoful Nae Ionescu de la legendă la adevăr (III) /18

Petrişor Militaru, Gellu Naum: o călătorie spre centrul fiinţei / 19

ARTE

Ana Maria Neamu, Pieter Bruegel – succesorul lui Hieronymus Bosch / 20

Daniela Micu, Adevăr – Compasiune – Toleranţă / 20

Viorel Pîrligras, O expoziţie 3 D, marca Silviu Bârsanu / 21

Roxana Roşca, Oameni şi bloguri / 21

UNIVERSALIA

Rene Daumal, Marea beţie (trad. de Marius Cristian Ene)

ARTE

Florin Colonaş, Permanenta căutare a simbolului

http://www.revista-mozaicul.ro/

Cel de-al doilea volum al cărţii De la Isarlîk la Valea Uimirii se intitulează Drumul fără sfârşit,ceea ce m-a dus imediat cu gândul la prima Mare Arcană din Tarot (Nebunul/ The Fool/ Le Mat), nenumerotată (asociată, prin urmare, cu cifra zero) şi reprezentând arhetipul căutătorului sau începutul călătoriei pe calea (auto)cunoaşterii, arhetip ce cuprinde în sine i) capacitatea potenţială celui ce caută cunoaşterea (subiectul) şi simultan ii) virtualitatea unităţii cunoaşterii (obiectul), virtualitate care se manifestă vizual, în toată splendoarea sa, în ultima Mare Arcană (cea a macrocosmosului) numită sugestiv Lumea (XXI). Din această perspectivă, cele 22 de arcane reprezintă, printre altele, 22 de evenimente, redate pictural, ce cuprind o cunoaştere tradiţională de la particulă (un microcosmos concertat la maxim, plin de posibilităţi) la lumea (macro)fizică, menită să îi ofere căutătorului informaţii esenţiale despre legile microcosmosului şi ale macrocosmosului. De această dată, Basarab Nicolescu ne oferă o abordare mai aprofundată a unor aspecte fundamentale pentru înţelegerea viziunii transdisciplinare despre om şi lume, împărţită în două secvenţe: una eseistică şi una de interviuri, ambele completându-se într-un mod fericit la lectură. Ţinând cont de aceste date, vom încerca să oferim cititorului, pe cât posibil, o sinteză accesibilă în care marile arcane ale transdisciplinarităţii să îşi dezvăluie semnificaţia, coerenţa şi aplicabilitatea.

Este ştiut faptul că noile descoperiri din fizica modernă au fost o provocare nu numai la nivel ştiinţific, ci şi la nivel epistemologic. Opera filosofului Stéphane Lupasco fiind un bun exemplu în acest sens, deoarece a deschis calea spre un nou tip de raţionalitate ce pune sub semnul întrebări viziunea clasică asupra realităţii şi vorbeşte despre logica terţului inclus, de un nou mod de a gândi lumea în care unitatea şi diversitatea pot coexista fără a fi percepute numai în aspectul lor contradictoriu, aducând în prim plan ceea ce Bararab Nicolescu numeşte viziunea transdisciplinară asupra lumii. Această viziune se regăseşte în cele paisprezece eseuri ce formează prima secţiune a volumului şi ea este rodul a peste 30 de ani de cercetare în domeniul transdisciplinarităţii. Dacă în metafizica modernă subiectul (dornic să cunoască) şi obiectul (de cunoscut) se aflau în separabilitate, revoluţia cuantică prin reprezentanţi ca Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli sau Niels Bohr au promovat ideea că „există un terţ, între subiect şi obiect, care nu se poate reduce nici la obiect, nici la subiect” (p. 132). Este vorba de terţul tainic ascuns care, spre deosebire de terţul inclus al lui Lupasco de la nivel logic, acesta se situează la nivel alogicului. În reprezentarea realităţii transdisciplinare (p. 18) terţul ascuns se află în punctul de interacţiune dintre subiect şi obiect, în zona de non-rezistenţă la reprezentări şi formalizări de tip logic, o zonă ce este identică subiectului şi obiectului „pentru a face ca fluxul de informaţie să poată circula în mod coerent între subiect şi obiect” (p. 17). Prin urmare, acest dinamism subiect-terţ ascuns-obiect este fundamental pentru viziunea transdisciplinară, eliminând în acelaşi timp dihotomia subiect-obiect din viziunea clasică asupra realităţii şi punând cele două elemente antagoniste ale ecuaţiei în dialog prin intermediul terţului conciliator.

Dacă modernitatea promova o perspectivă ce se fundamenta pe separarea dintre subiect şi obiect, transdisciplinaritatea respinge relativismul postmodern şi introduce termenul de transmodernitate ce înlocuieşte binarul modern poezie-metafizică cu ternarul „poezie-metafizică-epistemologie” (Pompiliu Crăciunescu), făcând din cunoaşterea ştiinţifică o modalitate de cunoaştere ce trebuie integrată în sistemul de valori contemporan pentru a nu mai avea o percepţie fragmentară asupra lumii.

Prin prisma istoriei cunoaşterii, Basarab Nicolescu vorbeşte de patru niveluri de realitate ce pot fi identificate în studiul sistemelor naturale: nivelul microfizic, nivelul macrofizic, ciber-spaţiul-timpul şi nivelul supercorzilor, pe care momentan fizicienii îl consideră scheletul universului (p.49). Fiecare din aceste niveluri de realitate este descris un ansamblu de legi specifice, dar daca raportăm legile de pe un nivel cu cele de pe alt nivel avem de-a face cu o ruptură a conceptelor fundamentale ale unui nivel ceea ce face ca aceste două niveluri de realitate să fie diferite: „unitatea în diversitate şi diversitatea prin unitate – acesta pare a fi mesajul realităţii naturale”, subliniază Basarab Nicolescu. Astfel realitatea are i) o dimensiune pragmatică dacă ne gândim că este definită drept ceea ce rezistă experienţelor, descrierilor, formalizărilor noastre matematice şi ii) o dimensiune ontologică dat fiind faptul că natura participă la „fiinţarea lumii”, iar realul este definit drept ceea ce este. Dacă realul va rămâne inaccesibil cunoaşterii umane, realitatea (cu cele două dimensiuni ale sale) poate fi cunoscută, iar nivelurile de realitate sunt străbătute de un flux de informaţie ce are un anumit tip de coerenţă care se manifestă între cel mai „înalt” şi cel mai „de jos” nivel de realitate. Această coerenţă nu numai că permite comunicare dintre nivelurile de realitate, dar ea este o coerenţă deschisă ce se continuă „dincolo de aceste două niveluri-limită” cu o zonă de non-rezistenţă la experienţele, descrierile, formalizărilor noastre matematice etc., unde nu există nici un nivel de realitate. Această non-rezistenţă este dată de limitele simţurilor şi ale corpului uman, oricât de mult ar fi acestea ajutate de instrumente performante specifice cercetării ştiinţifice. În mare, zona de non-rezistenţă corespunde sacrului, care este raţional, dar nu este raţionalizabil (Edgar Morin): se poate observa prezenţa sau absenţa sacrului în lume şi în noi înşine, dar experienţa sacrului nu poate fi supusă unei anumite raţionalizări.  În acelaşi timp zona de non-rezistenţă este traversată de informaţia spirituală care îşi face de asemenea simţită prezenţa în zona de interacţiune dintre subiect şi obiect, precum şi pe diferitele niveluri de realitate ale subiectului şi pe diferitele niveluri de realitate ale obiectului. În acest fel conceptul de informaţia spirituală se dovedeşte a fi apt metodologic să creeze punţi transdisciplinare menite să deschidă noi orizonturi în ceea ce priveşte dialogul dintre ştiinţă şi religie.

În fond, conceptele transdisciplinare amintite mai sus nu fac decât să descrie un anumit tip de armonie ce caracterizează macrocosmosul şi microcosmosului şi care permite omului să comunice cu sine, cu alteritate, dar şi cu lumea infinitului mic şi cea a infinitului mare, deci îl face să aibă acces la cunoaştere. În acest context, resurecţia ideii de cosmos este, pentru Basarab Nicolescu, „elementul cel mai important al secolului XX în planul cunoaşterii” şi se referă la „ordinea Universului şi înseamnă de asemenea lumile, lumile lumilor nasc cosmosurile, iar totalitatea cosmosurilor alcătuieşte Universul” (p. 270). Dacă realismul clasic era fundamentat pe fizica clasică (ideea de continuitate, cauzalitate locală, determinism, separabilitate etc.), „fizica modernă nu mai este fizica modernităţii” (p. 273), noua viziune despre realitate în acord cu descoperirile din fizica cuantică (discontinuitate, aleatoriul constructiv, indeterminism, non-separabilitate) oferind şansa de a se întoarce la sursele sale autentice şi de a se transforma în ceea ce filosoful numeşte cosmodernitate, în care natura este un partener al omului contemporan (nu ceva ca trebuie dominat cu orice preţ!), iar revoluţia cuantică ar deveni un element formator actual şi complex al sistemului de educaţie, având în vedere atât analogiile pe care Stéphane Lupasco le stabileşte între lumea cuantică şi lumea psihicului uman, cât şi implicaţiile benefice pe care viziunea transdisciplinară asupra educaţiei le-ar putea avea la acest nivel. Termenul de cosmodernitate aduce în prim plan faptul că pe lângă discontinuitatea dintre diferitele niveluri de realitate, orice astfel de nivel se află în proximitate faţă de unul care îi este „superior” şi unul care îi este „inferior”, ceea ce ne arată că niveluri de realitate funcţionează într-o structură ternară, iar proximitatea lor generează un anumit tip de interacţiune, adică legile de pe un nivel de realitate operează cumva şi asupra legilor de pe celelalte două niveluri de realitate imediat proxime. În acest mod este posibilă legătura dintre diferitele niveluri de realitate, iar discontinuitatea dintre ele devine asemenea vidului de la nivel cuantic „plin” de toate posibilităţile sale specifice. Alte două concepte relevante pentru viziunea transdisciplinară sunt cele de  transgresiune şi transcultură, ele fiind pomenite în mod constant în dialogurile din cea de-a doua secvenţă a acestui volum, cuprinse sub numele de Fragmente. Pentru Basarab Nicolescu „transgresiunea este înscrisă în destinul intelectualului român care se deschide spiritului universal” (p. 157): Brâncuşi, Ionesco, Cioran, Eliade, Lupasco sau Andrei Şerban sunt tot atâtea exemple de modele spirituale ce au revoluţionat domeniul în care au activat sau activează şi au deschis noi căi spre permanentele valori spirituale ale umanităţii, spre transcultură. În acest sens, spune Basarab Nicolescu „intelectualul român ale germenele transculturii”. Cel de-al doilea volum al cărţii De la Isarlîk la Valea Uimirii continuă drumul deschis de primul, însă nuanţele din răspunsurile la întrebările fundamentale despre univers, fie el micro- sau macro-, vin să completeze în mod rafinat informaţiile despre rostul median omului dintre infinitul mic şi infinitul mare. Aceste informaţii, expuse în spiritul transdisciplinar, reprezintă forma cea mai accesibilă şi completă la care poate avea acces cititorul contemporan ce simte nevoia să înţeleagă, la nivel epistemologic, datele fundamentele ale lumii în care trăieşte în conformitate cu nivelul de cunoaştere ştiinţifică pe care omul l-a atins până în momentul prezent.

Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii. Drumul fără sfârşit, volumul II, prefaţă de Irina Dincă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

 Petrişor Militaru

Recenzia a fost publicată în revista Mozaicul nr. 7 (165)/2012, p. 15.

Noua carte a lui Basarab Nicolescu De la Isarlîk la Valea Uimirii, împărţită în două volume consistente – Interferenţe spirituale şi Drumul fără sfârşit, reface implicit atât traseul spiritual al filosofului şi fizicianului român, cât şi reţelele cognitive complexe care stau la baza viziunii transdisciplinare ce se structurează în jurul a patru secvenţe eseistice memorabile: „Ctitorii”, „Mentorii”, „Permanentul miracol al prieteniei” şi „Interferenţe spirituale”. Prima secvenţă se referă la acele personalităţi ale culturii româneşti şi europene care au contribuit – uneori prin dialog direct, alteori prin opera lor – în mod fundamental la formarea concepţiei lui Basarab Nicolescu despre om (fie el interior sau exterior) şi despre lume (fie ea microfizică sau macrofizică) şi a modului in care viaţa face ca interacţiunea dintre om şi lume să aibă un sens principal şi altele secundare care derivă din el. Dar, înainte de a ajunge la propria viziune asupra lumii, Basarab Nicolescu subliniază că, în adolescenţă, rolul esenţial îl au profesorii ca „maeştri de viaţă”, acei profesori capabili să trezească, în tinerii pe care îi formau, dorinţa de a avea un ideal şi năzuinţa, ca de aici înainte, acel ideal să se împlinească în ciuda faptului că iniţial el părea imposibil de atins. Semnificativ este că, în primul eseu cu care se deschide acest volum, vom găsi scrisoarea (adresată de tânărul Basarab Nicolescu doamnei directoare a Liceului „I.L. Caragiale” din Ploieşti) în care se află prima mărturie scrisă a unui impuls de natură explicit transdisciplinară: „Există o apropiere de esenţă a unor domenii de activitate umană aparent foarte distincte. E ca şi cum ar exista un punct-origine comun şi un punct final unic, iar pe aceste două puncte s-ar sprijini umilele dar înălţătoarele linii de forţă ale gândurilor şi sentimentelor omului. Diversitatea liniilor de forţă este infinită, dar există o convergenţă riguroasă a lor, iniţială şi finală.” (s.n.) Scrisoarea este datată 15 octombrie 1965. De asemenea, prin interogaţiile sale legate de implicaţiile epistemologice ale noilor descoperiri din ştiinţa modernă ce au stat la baza mecanicii cuantice – din Eonul dogmatic (1931) şi din Cunoaşterea luciferică (1933) – şi prin conceptul de antinomie trasnfigurată ce este înrudit semantic cu lupasciana starea T, Lucian Blaga este primul mare precursor al transdisciplinarităţii, precedându-l pe Stéphane Lupasco, filosoful francez de origine română cunoscut pentru  logica dinamică a contradictoriului, o logică non-artistotelică ce a influenţat atât literatura (André Breton), cât şi arta suprarealistă (Salvador Dali). Alături de Blaga şi Lupasco, din aceeaşi categorie a ctitorilor, mai fac parte Ion Barbu (Basarab Nicolescu demonstrează în eseul său de ce Joc secund este „o bijuterie a transdisciplinarităţii”), Mircea Eliade („religiozitatea este universală şi ea se găseşte adesea în conflict cu religia”), C.G. Jung („unificarea contrariilor la un nivel superior […] este un proces psihic de dezvoltare care se exprimă prin simboluri”, Comentariu la Misterul Florii de Aur), Wolfgang Pauli (a cărui concepţie despre realitate – ca şi cea a lui Jung sau Lupasco – este compatibilă cu viziunea transdisciplinară), Eugène Ionesco (în acest caz, teatrul devine un mijloc de a integra discontinuitatea experienţei afective, după cum subliniază Wylie Sypher), Benjamin Fondane („Fondane visează o adevărată revoluţie care ar revela Fiinţa în întreaga ei splendoare de participare la cunoaştere.”) şi Emil Cioran, cel care „adoptă mai întâi o logică, apoi un fel de metafizică a terţului inclus […], fondată pe «voluptatea contradicţiei» şi o anume nobleţe a lamentaţiei care-i diluează lacrimile în subtilităţile paradoxului”, conform descrierii inspirate a Simonei Modreanu din monografia pe care o dedică filosofului născut la Răşinari.

Cea de-a doua secţiune a volumului este dedicată „mentorilor”, oameni remarcabili ce au avut un rol fundamental în formarea intelectuală şi spirituală a tânărului Basarab Nicolescu: profesorul de matematică Ion Grigore de la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti („era ghidul minţii mele”, spune autorul vorbind despre relaţia profundă dintre elev şi maestru), profesoara de matematică Aspasia Vasiliu („protectoarea discretă a vieţii mele afective”) şi, ulterior, lingvistul Alexandru Rosetti care editase şi îngrijise în 1966 Joc secund şi care îl încurajează pe Basarab Nicolescu să scrie cartea ce se va intitula Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund” (1968), volum ce va reprezenta un moment de cotitură în evoluţia exegezei barbiene. Următorul eseu este o meditaţie asupra suferinţei inutile pe care au îndurat-o prizonierii români de război din lagărele sovietice, un semnal de alarmă menit să ne atragă atenţia asupra nivelului de inconştienţă pe care îl poate atinge omul orbit de himera ideologiei. Între 1942 şi 1948 Anton Nicolescu, tatăl lui Basarab, a fost prizonier în patru dintre aceste lagăre, trecând prin cumplite experienţe limită ce sunt descrise în manuscrisul inedit Note asupra lagărelor sovietice, citat adesea ca mărturie pe parcursul acestei evocări. „…imaginaţia omului nu are limite în explorarea răului şi a ororii, chiar dacă scântei de umanitate nu sunt niciodată absente.”, concluzionează Basarab Nicolescu. Încărcătura afectivă a acestei secţiuni a volumului este amplificată de rugăciunea pe care autorul o rosteşte întru mântuirea sufletului lui Heinsenberg: „Savant printre cei savanţi, îndrăzni-voi să te numesc fratele meu spiritual?/ Dormi în pace!

Următoarea secvenţă eseistică se focalizează în jurul „permanentului miracol al prieteniei”, Basarab Nicolescu revelându-ne în ce fel au participat fiecare din marii săi prieteni la configurarea unei modalităţi de realizare a unităţii cunoaşterii şi a unităţii fiinţei pe calea deschisă de viziunea transdisciplinară asupra lumii: scriitorul Michel Camus („unul din ultimii mari epistolieri francezi”, „prietenul cel mai apropiat din Franţa”), artistul plastic portughez Lima de Freitas („Lima a fost, alături de poetul şi filosoful francez Michel Camus, însoţitorul meu cel mai apropiat în aventura transdisciplinarităţii.”), poetul argentinian Roberto Juarroz („Să fi fost oare o întâmplare faptul că a simţit nevoia să strecoare între «terţ» şi «inclus» sintagma «în mod secret»?”), filosoful şi istoricul de artă elveţian René Berger („De-a lungul timpului, am descoperit în sfârşit ce anume căuta René: o dimensiune verticală care este în acord cu timpurile noastre, dar le şi conferă un sens…”) şi eseistul, poetul şi dramaturgul André Chouraqui (traducerea „poate deveni o ştiinţă vie, deschisă către rădăcinile culturilor existente…”), cunoscut şi ca traducător al Bibliei ebraice şi al Coranului în limba franceză. În acelaşi timp evocarea prietenilor din România este un bun prilej de rememorare a unor momente biografice semnificative: poetul Mircea Ciobanu este atât redactorul de carte al debutului editorial al lui Basarab Nicolescu (1968), cât şi cel care îi va edita, la Editura Eminescu, în martie 1992 prima ediţie a cărţii despre Jakob Böhme, subliniind în textul de pe coperta a patra că pe lângă pregătirea ştiinţifică, Basarab Nicolescu este „înzestrat cu acea privire fără nume a umbletului printre tenebre” ce îi permite să pătrundă în profunzimile textului barbian sau böhmian. De asemenea, evocarea Liceului „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, unde a profesat şi Eugen Lovinescu, ne conduce gradat spre lucrarea lui Eugen Siomion despre opera lui Mircea Eliade, spre ceea ce istoricul a numit „iniţierea prin cultură”. Pe lângă scriitorul Vintilă Horia, poetul Cezar Ivănescu, poetul şi diplomatul Stelian Oancea, scriitorul şi editorul Leonid M. Arcade, sculptorul Victor Roman, graficianul Mircia Dumitrescu sau pictorul Victor Cupşa, nu putea lipsi din această pleiadă reprezentativă pentru spiritul românesc regizorul Andrei Şerban, „român prin geniul transgresiunii, care a permis câtorva creatori din spaţiul nostru natal să se înscrie într-o dimensiune universală”.

 Ultima secţiune a volumului, „Interferenţe spirituale”, cuprinde o serie de meditaţii asupra zonelor de intersecţie sau de dialog în care viziunea transdisciplinară se intersectează cu concepţia unor mari gânditori contemporani ca Werner Heisenberg,  René Daumal, Mircea Eliade, Edgar Morin, Sarane Alexandrian sau Adonis, cel mai important poet arab contemporan.

Primul volum al acestui itinerar iniţiatic, intitulat expresiv De la Isarlîk la Valea Uimirii, este o îmbinare de elemente discursive confesiv-autobiografice cu reflecţii subtile pe marginea diferitelor aspecte ce definesc viziunea transdisciplinară, pornind din Isarlîkulpestriţ şi multicultural al intersecţiei şi al dialogului şi tinzând spre un spaţiu conciliator şi unitar, „unde contradicţiile ni se prezintă, nu pentru a se anihila, nu pentru a se autodistruge, ci pentru a coexista într-o realitate mai înaltă, mai mare…” ca în Valea Uimirii din poemul lui Attar. Cartea reprezintă o lectură hrănitoare pentru un cititor dornic să înţeleagă un nou model de realitate aflat în acord cu cunoaşterea ştiinţifică şi spirituală a lumii prezente, în care unitatea cunoaşterii şi unitatea fiinţei intră în rezonanţă sub semnul misterios al terţului ascuns.

Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii. Interferenţe spirituale, volumul I, prefaţă de Irina Dincă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

Petrişor Militaru

Recenzia a fost publicată în revista Mozaicul nr. 6 (164)/2012, p. 15.

Posted by: petrisure | July 4, 2012

Revista Mozaicul 6 (164)/ 2012

Mozaicul 6 – 2012.pdf

AVANTEXT

Constantin M. Popa, Temă şi variaţiuni

MIŞCAREA IDEILOR. Răspuns domnului Caragiale

Semnează: Constantin Cubleşan, Gabriela Ghiorghişor, Irina Petraş. Adrian Dinu Rachieru, Liviu Ioan Stoiciu şi Adriana Teodorescu.

Florin Colonaş, E vremea lui Caragiale!

IN MEMORIAM

Lucian Irimescu, Marcel Guguianu

CRONICA LITERARA

Ion Buzera, Pe urmele psihanalizei

LECTURI

Gabriel Nedelea, Ieşirea-intrare din Ieud

Daniela Micu, Un volum aniversar dedicat academicianului Basarab Nicolescu la vârsta septenară

Mihai Ghiţulescu, Ştiinţă şi politică. Aviz intelectualilor!

Ştefan Vlăduţescu, Mircea Moisa: comprehensiune şi viziune critică

Petrişor Militaru, Basarab Nicolescu: modele spirituale şi chipuri ale operei (I)

Ana Bazac, Despre istoria ideii de libertate în filosofia românească

Toma Grigorie, Poeme himeriste

SERPENTINE

Adrian Michiduţă, Filosoful Nae Ionescu de la legendă la adevăr

Maria Baran, Postmodernismul ca sentiment inaugural

Sandrino Gavriloaia, La Salonul Internaţional de Carte de la Torino

Carla Berneanu, „Drumurile europene” din jurnalele deschise

ARTE

Mihaela Velea, Noaptea (dar şi celelalte zile) muzeelor

Carla Berneanu, Pentru cunoaştere

Florin Colonaş, Chirico, visătorul metafizic

Gheorghe Fabian, Solişti italieni la Teatrul Liric „Elena Teodorini”

Gheorghe Fabian, Elevi ai Liceului de Artă pe scena filarmonicii

BELETRISTICĂ

Poeme de Marius Ştefan Aldea

Poeme de Alexandra Anca Jivan (debut)

UNIVERSALIA

Albert Camus, Pledoarie pentru libertate (traducere din limba franceză de Carina Popescu)

Vintilă Ivănceanu, Poeme (traducere din limba germană de Daniela Micu)

http://www.revista-mozaicul.ro/

Posted by: petrisure | July 2, 2012

Victor Brauner (II) de Alain Jouffroy

[…] Astfel naivitatea unui pictor este, de multe ori, chiar condiţia profunzimii operei sale. Ne autoiluzionăm opunând mereu naivitatea conştiinţei. Un artist poate fi în acelaşi timp conştient şi naiv. El poate încerca să picteze, cum face Brauner, Viaţa interioară sau Spaţiul psihologic, într-un mod în acelaşi timp spontan şi lucid. Opera sa este infantilă dacă ea este doar naivă; doctă, dacă ea este produsul exclusiv al unei voinţe. Brauner împacă aceste contradicţii. El ştie şi nu ştie ceea ce pictează. El este martorul cel mai sensibil al propriilor sale descoperiri. El caută fără încetare să le reinterpreteze pentru el însuşi. El nu se limitează la noaptea indescifrabilă în care au adormit alţii. Dar nici nu dă prea mare deschidere diurnului.

Între câine şi lup – acesta este climatul său poetic de creaţie. El trece de la spontaneitate la cea mai savantă elaborare, fără alte dificultăţi decât cele pe care el însuşi le inventează. Orice simplificare intelectuală îi este complet străină. El trăieşte fiecare dintre contradicţiile pe care le traversează spiritul său pe calea pe care el însuşi şi-a ales-o într-un mod original. Rând pe rând, apar: Victor infantil, Victor inadaptat în lumea actuală, Victor luptând împotriva opresorilor, Victor-în-marea-sa-înţelepciune, o mie de personaje ale unui veritabil teatru interior, care joacă această tragicomedie universală ce este, în orice circumstanţe mentale, căutarea eternă a adevărului.

O mie de personaje: fiecare tablou corespunde unui moment unic al vieţii, o faţetă a fiinţei-în-devenire-perpetuă care este artistul. Fiecare tablou repune în chestiune pe cele care îl precedă, considerate definitiv acceptate. Fiecare tablou revelează o altă posibilitate nebănuită a eului multiplu al lui Brauner şi de aceea opera sa este cel mai bun model pe care l-am putea propune pentru studiul celor „O mie de personaje” care gravitează în interiorul sferei eului. Picasso însuşi, în continua sa dorinţă de afirmare a superiorităţii asupra contemporanilor săi, face mai timid un apel la toţi „ceilalţi” care-l bântuie. El se lasă prea uşor

sedus de aspectele cele mai spectaculoase ale personalităţii sale. Victor, mai atent la sursa sentimentelor, se păstrează în apropierea adevărului interior. El ascultă în el însuşi muzica necunoscută care ţese realitatea subiacentă unui om. Întors către acest interior, el pictează în stare de ascultare. El face să se nască tabloul în el însuşi, înainte de a-i da a doua naştere pe pânză. Astfel întreaga sa operă, aşa cum bine a observat Sarane Alexandrian, are valoarea unui jurnal intim sau unei confesiuni.

Această transparenţă a omului în faţa operei sale care lasă să apară fiecare dintre schimbările interioare pe care le suferă, explică succesiunea acestor perioade, ce caracterizează evoluţia celor mai reprezentativi artişti ai timpului nostru. Cu ele, metamorfoza unui om în mai multe etape şi revelarea diferitelor componente ale eului şi-au găsit pentru prima dată expresia plastică. S-a spus că ele ar corespunde unor îndoieli asupra validităţii fiecărei noi forme de expresie. Dar nu. Doar libertatea formală a picturilor contemporane a făcut posibilă schimbările de stil care, în cazul lui

Picasso, ca şi în cazul lui Klee şi al lui Victor Brauner, implică mereu o schimbare de orientare spirituală şi o voinţă de a merge mai departe în explorarea a ceea ce este. Această libertate a salvat viitorul de orice obligaţie faţă de trecut: cea a picturii, ca şi aceea a pictorului. Căci pionierii artei moderne mai puţin au distrus academismul şi mai mult au construit posibilitatea altor picturi. Ei au permis cu adevărat fiecărui pictor să se aventureze în domeniul tuturor contradicţiilor.

Victor Brauner, mai liber decât oricare altul, se foloseşte de această posibilitate nelimitată a metamorfozelor. Niciodată în istoria picturii nu s-a mers atât de departe în expresia dramatică a demonologiei secrete a unui individ. Niciodată nu s-a asistat la un spectacol de o asemenea energie în autocontradicţie. Brauner se joacă de-a principiul identităţii precum marea cu un dop. Opera sa este revelaţia faptului că un om conţine toate posibilităţile şi că el poate trăi în armonie cu tot ceea ce traversează, oricare ar fi direcţia parcursă.

El oferă exemplul unei libertăţi totale către sine însuşi, cheie şi condiţie primă a oricărei libertăţi.

Orice creaţie artistică presupune un mister original. Din momentul în care încercăm să pătrundem sensul secret, încărcătura universală a unei opere ce aparţine unui mare pictor, ajungem curând să ne punem întrebarea: De ce aceste tablouri mai degrabă decât altele? Ce forţe psihice au susţinut apariţia lor într-o lume care nu părea să le aştepte şi în care ele joacă rolul imaginilor exemplare pentru o mai completă înţelegere a acestei lumi? Ce determină oare cristalizarea unei viziuni originale asupra omului şi a universului?

Scriitorii nu încetează să inventeze noi răspunsuri la aceste întrebări care, în ciuda a toate, rămân obsedante. Rare, s-ar părea, rămân răspunsurile care aduc o încărcătură totală acceptării pure şi simple. Explicaţiile, justificările fără număr pe care le suscită nu fac decât să sporească neliniştea. Oricare ar fi fineţea analizei şi a interpretării, marea operă nu încetează să se îndepărteze dincolo de încărcătura cuvintelor: eşecul analizei te face să crezi în existenţa unei lumi incomunicabile şi suverane. Astfel, în urma unei stranii neputinţe a gândirii, opera se metamorfozează în mod secret în altceva decât este ea însăşi: imaginea dispare şi face loc inefabilului. Suntem curând conduşi într-o regiune a fiinţei care nu are nici nume, nici formă, nici limite şi care face absurdă însăşi ideea de „pictură”. O groapă de netrecut se sapă între conştiinţa noastră şi ceea ce, în noi, se îndepărtează de conştiinţă. Şi totuşi, paradoxul continuă, noi rămânem legaţi de operă, conectaţi prin legături atât de subtile, încât n-am şti niciodată să vorbim despre ele, ramificate în toate părţile fiinţei noastre. Opera de artă face să se împlinească marea ruptură a spiritului.

De aceea, în vederea unei reduceri parţiale a misterului, eu nu cred că este superfluu să vorbesc despre un om care a realizat o operă şi a încercat să o alăture pe aceasta lui însuşi, fără totuşi să renunţe la înţelegerea acestui mister prin această operă. Acest du-te vino critic este necesar exegetului.

Înainte de a rezista „în faţa unui câmp de grâu”, cum spera Braque sau în faţa unei stări excepţionale a conştiinţei, aşa cum ne-o dorim, un tablou trebuie să reziste în faţa autorului său. O anumită corespondenţă trebuie să fie semnalată între comportamentul unui artist şi expresia sa. Locul comun, care constă în a spune că o mare operă este separată radical de cel care a realizat-o şi pe care critica obiectivă trebuie să o analizeze separat, este pur şi simplu absurd. Faptul că Baudelaire frecventase atelierul lui Delacroix nu este cu siguranţă fără legătură cu profunzimea studiului pe care i l-a consacrat. Faptul că Apollinaire frecventase pe Rousseau Vameşul şi Picasso nu l-a incomodat cu nimic, ci din contră i-a favorizat accesul la esenţa tablourilor celor doi. Faptul că Breton i-a avut ca prieteni pe Duchamps, Max Ernst, Tanguy, Brauner sau Matta l-a condus în mod natural la a scrie despre aceşti artişti, pe care întreaga societate i-a respins iniţial, texte fondatoare, a căror publicare în Suprarealismul şi pictura reprezintă una din cele mai mari revoluţii ale artei.

Victor Brauner a fost prietenul meu. Fără această prietenie nu aş fi fost ceea ce sunt. El a fost primul care a ştiut să mă iniţieze în experienţa spirituală a picturii. El m-a făcut să pătrund într-un domeniu secret şi sacru: cel al creaţiei. Datorită lui am conştientizat anumite exigenţe noi, pe care nu le-am văzut mai bine formulate de nici un alt pictor.

Într-adevăr orice om este pentru el însuşi o operă de artă. El se modelează în fiecare moment prin interior. El trece de la opacitate la transparenţă, de la haos la rigoare, de la furie la înţelepciune. Astfel, el începe în el însuşi ciclurile succesive de „sălbăticie” şi de „civilizaţie”, ce împart istoria umanităţii. El se cristalizează, se dizolvă şi se reconstruieşte, ca anumite oraşe, a căror distrugere nu le împiedică niciodată să renască şi să combată viitoarele bulversări. Victor Brauner se supune acestei legi. El rezolvă eliptic mai multe forme de sensibilitate, mai multe cicluri de gândire şi deci mai multe civilizaţii. Fiecare dintre perioadele artei sale corespunde accederii la un grad nou în acest urcuş către o civilizaţie universală spre care el a tins până la sfârşit.

Traducere din limba franceză de Petrişor Militaru

Posted by: petrisure | June 22, 2012

Mozaicul 5/ mai 2012

Avantext

Constantin M. Popa: Numele străzii

Miscarea ideilor

Gregorio Morales: O scurtă istorie a esteticii cuantice

Interviu cu Gregorio Morales realizat de Luiza Mitu

Luiza Mitu: O carte manifest

Antonio Cesar Moron: O memorie emoţională distanţată şi multiplă. Pregătirea actorului pentru interpretarea personajului din dramaturgia cuantică

Antonio Garcia Velasco: Reflecţii şi digresiuni asupra esteticii cuantice

Monique Martinez, Michel Caffarel: Când teoria cuantica stimulează imaginaţia artistică şi ştiinţifică – o evaluare critică a esteticii cuantice

Manuel Caro Cabrera, Mario Caro: De la integrarea pozitivistă la integrarea cuantică în artă şi crimonologie

Cronica literară

Ion Buzera: Clivajul

Beletristică

Gheorghe Mihail: Poeme

Toma Grigore: Concerte nocturne

Lecturi

Mihai Ghiţulescu: Mama şi copilul: o istorie politică

Gabriel Nedelea: Gena experimentalistă a poeziei româneşti din anii ’70

Silviu Gongonea: „Insula” lui Gellu Naum, câţiva germeni interpretativi

Petrişor Militaru: Avatarurile decadentismului în literatura română

Serpentine

Interviu cu Adrian Mihalache realizat de Constantin M. Popa

Cătălin Ghiţă: O călătorie spre centrul dorinţelor

Adrian Michiduţă: Filosofia mioritică – de la elogiu la contestare

Florin Colonaş: Zborul unui olandez deasupra avangardei cehe

Arte

Minuna Mateiaş: Victor Pârlac

Interviu cu Ana Maria Neamu realizat de Petrişor Militaru

Gheorghe Fabian: Contribuţii muzicale

Universalia

Abdelfattah Kilito: De ce a innebunit Shahriar a doua oară (Traducere de Xenia Karo)

Allain Jouffroy: Victor Brauner II (Traducere de Petrişor Militaru)

Număr ilustrat cu fotografii suprarealiste de Ana Maria Neamu.

http://www.revista-mozaicul.ro/

Posted by: petrisure | May 13, 2012

Victor Brauner (I) de Alain Jouffroy

Poet, prozator, eseist şi critic de artă, Alain Jouffroy este autorul a peste o sută douăzeci de cărţi. S-a născut în 1928 la Paris, a fost membru al grupului suprarealist (1947-1948), iar André Breton, René Char şi Henri Michaux sunt cei care i-au girat primele poeme. Este cofondator al revistei „Opus International” (revista internaţională de artă tipărită de Georges Fall) şi a fost directorul revistei „XXème siècle” între 1974 şi 1981. Ca specialist în istoria artei contemporane el a publicat numeroase lucrări despre avangardă, dintre care amintim celebra sa antologie critică Une révolution du regard (1964) ce reuneşte eseurile sale despre pictori şi sculptori ca Victor Brauner, Roberto Matta, Paul Klee, Max Ernst, Hans Bellmer, Germaine Richier sau Enrico Baj. În 1965, se va alătura grupului „Les Objecteurs” în cadrul căruia se remarcă artişti ca Arman, Jean-Pierre Raynaud, Daniel Spoerri, Tetsumi Kudo sau Daniel Pommereulle. În 2007, Alain Jouffroy a primit Premiul Goncourt pentru Poezie pentru întreaga sa operă poetică.

Dacă prima monografie dedicată pictorului suprarealist născut la Piatra Neamţ, Victor Brauner, l’illuminateur (Ed. Cahiers d’art) de Sarane Alexandrian a apărut în 1954, cea de-a doua va vedea lumina tiparului în 1959 în Colecţia „Le Musée de poche” a Editurii Georges Fall. Fragmentul de mai jos este chiar începutul albumul monografic Victor Brauner de Alain Jouffroy, tradus după ediţia revizuită şi corectată de Alain Jouffroy, cu o nouă postfaţă şi apărută la aceeaşi editură în 1996.

În aceste timpuri de foamete poetică şi de cinism, este o şansă excepţională să ai posibilitatea de a vorbi puţin mai mult despre Victor Brauner, a cărui întreagă operă este o manifestare extremă de libertate şi de dragoste.

Scriitorul vorbeşte mereu din centrul unei cascade. Pământul continuă să se învârtă, lumea să se schimbe, în momentul în care el încearcă să concentreze întreaga atenţie a câtorva cititori asupra gândirii sale. Orice problemă distinctă şi, în plus, orice problemă artistică deosebită par să fie limitate, derizoriu vorbind, în comparaţie cu mişcările şi evenimentele care formează şi deformează realitatea în orice moment. De această dată, probabil datorită iluziei apropierii, a acestui presentiment pe care-l simţeam deja la sfârşitul anilor ’50 şi care nu a încetat încă să se amplifice după patruzeci şi cinci de ani, vârtejul care ne înconjoară părea mai exaltant decât fusese vreodată. Prin urmare, este necesar de un fel de curaj inocent şi liniştit pentru a înfrunta secretul unui om care şi-a dedicat viaţa şi spiritul picturii, oricât de aventuroase ar fi, atunci când prudenţa din ce în ce mai mare pe care o cer dificultăţile cotidiene tind să ne smulgă din contemplaţie şi meditaţie.

Din anumite puncte de vedere, exerciţiul artei nu mai este, în epoca noastră, decât o plimbare pe tărâmuri iluzorii, discuţii dincolo de timp, ce se împotrivesc absurdei rutine a vieţii. Totuşi, orice am crede, anumite opere continuă să joace rolul celor mai mari faruri în acest haos care ne face să pierdem sensul valorilor. Lumina acestor faruri ajunge cu atât mai departe, cu cât se alimentează la sursa emoţiilor şi sentimentelor esenţiale ce ne menţin vitali. Oricare ar fi avatarurile sale continue şi în ciuda frecventelor puneri la adăpost ale unei societăţi opresive, arta menţine supremaţia gândirii şi a sensibilităţii.

Astfel arta aşează lumea actuală în totală contradicţie cu ea însăşi. Ea spune un nu hotărât simplificatorilor publici. De aceea, aşa cum au demonstrat anumiţi poeţi în diverse moduri, arta se substitue în fiecare zi, şi din ce în ce mai mult, religiei, făcându-i pe oamenii cei mai diferiţi să comunice într-o aceeaşi înţelegere a totalităţii, în grotelor din Lascaux, în faţa câmpului de grâu unde Van Gogh s-a sinucis, în sălile din Luvru, a muzeului din Prado sau în faţa grădinii simple a unui templu zen din Kyoto.

Artiştii majori ai secolului al XX-lea au mers mai departe decât spectatorii lor în căutarea unei alte transcendenţe. Ei au condus sau au lăsat totul în seama improvizării în opera lor astfel încât aceasta revelează prin proprii lor ochi întinderea a tot ceea ce nu este admis, nici creat şi a ceea ce, totuşi, exprimă o realitate: realitatea viitoare a necunoscutului. Această parte nedescoperită a lumii din care ei au făcut un model propriu creat de ei înşişi, alături de alţi câţiva savanţi, singurii exploratori adevăraţi ai destinului nostru ca întreg. De-a lungul operelor lor, în care imposibilul nu încetează să se arate sub forma posibilului, arta este ultima insulă de libertate care le mai rămâne oamenilor.

De aceea este mai important decât orice altceva să apărăm şi să explicăm artiştii care au reuşit să ducă mai departe decât alţii această cucerire a inexprimabilului şi să creeze o punte între ceea ce este real şi ceea ce nu este încă. Victor Brauner este unul dintre aceşti artişti.

Scriu deci aceste rânduri raportându-mă la un viitor în care oamenii vor avea timpul să-şi dedice o mai mare parte a vieţii lor înşişi. Un text despre un artist modern nu are sens decât în funcţie de acest viitor. Opera lui Brauner este prea bogată în semnificaţii multiple, ea trimite la un prea mare număr de probleme de care oamenii nu au nici măcar posibilitatea de a avea cunoştinţă, pentru ca noi să facem astăzi efortul de a apropia altfel decât prin intermediul ochilor. Indiferenţa generală în privinţa poeziei nu este egalată decât de cea pe care amatorii de artă modernă o manifestă faţă de conţinutul operelor picturale. Singurele comentarii pasionate care îi animă din când în când pe aceştia din urmă sunt de ordin exclusiv formal şi estetic. Orice discuţie asupra intenţiilor unui artist şi asupra implicaţiilor psihologice ale tablourilor sale eşuează pe două planuri, pregătite dinainte de retorica locurilor comune: „mesajul”, considerat o pretenţie desuetă şi ridicolă, şi «literatura», sinonimă pentru esteticieni cu „pictura pură”, a celei mai sterile vorbării. Astfel este raportată pictura la domeniul utilitar al decorativului. S-ar putea spune că toate uşile rămân bătute de vânt şi nu-i rămâne pictorului decât să le închidă pentru a încerca împodobească o casă ce se năruie.

Or, în aceste polemici se scrie deseori că a avut loc o veritabilă revoluţie în artă, începând cu 1913, la New York, când Duchamp şi Picabia au creat acolo un scandal la Armoury Show. Uităm că pictura şi-a schimbat esenţa, funcţia şi, prin urmare, tehnica. Şi dacă unii s-au referit încă asupra „valorilor tactile” ale lui Berenson pentru a judeca însăşi calitatea unei opere este pentru că aceştia nu au înţeles de ce-ul şi nici consecinţele acestei revoluţii. Totul se petrece ca şi cum criticii de artă din secolul al XX-lea, la fel ca aceia din secolul al XIX-lea, nu reuşiseră încă să-i facă pe contemporanii lor să înţeleagă cele mai mari cuceriri ale picturii timpului nostru. Continuatorii de astăzi ai lui Goya şi ai lui Delacroix sunt înregistraţi ca fenomene din afara seriei, „monştrii sacri” care sunt înconjuraţi de o aură cu atât mai mare cu cât se caută să se păstreze în jurul lor acelaşi academism şi aceeaşi lenevie a spiritului ca întotdeauna. Căci degeaba sunt uitate numele lui Chirico, Kandinsky, Miro, Max Ernst, Picasso, Duchamp, fiindcă aura lor nu este contagioasă, gloria lor nu schimbă cu nimic perspectiva atât de conformistă a judecăţilor de valoare asupra altor artişti. Că Duchamp a pictat, de exemplu, Mireasa descălţată chiar de burlacii ei, este un caz de care lumea este interesată. Uneori se ajunge chiar să se descopere în acest tablou o extravaganţă genială. Însă nu i-a venit nimănui ideea că această Mireasă… a jucat un rol istoric şi a schimbat însăşi noţiunea de pictură: se preferă să se dea mai multă importanţă unui ready-made „care nici nu fost semnat cu numele autorului” (Fântână sau Pisoar), reducând astfel o operă revoluţionară la un gest de deriziune. Astfel se întâmplă cu majoritatea găselniţelor revoluţionare. Ele reprezintă meteoriţii care nu modifică deloc spaţiul etern şi sacrosanct al artei. Artiştii adevăraţi continuă să creeze într-un climat de clişee şi de prejudecăţi supraordonate. Motivele pentru care sunt aplaudaţi, printre care calităţile lor plastice şi decorative, sunt evident singurele care nu merită nici o atenţie deosebită.

Trebuie să situăm opera lui Victor Brauner în această constelaţie de neînţelegeri, tocmai pentru a înţelege cu ce anume ea poate deranja confortul intelectual al amatorului de artă de pe nivelul mediu. Ea este mai întâi o experienţă interioară, manifestată dincolo de toate artele oficiale. Ea reprezintă o viziune originală a lumii: omul este redefinit în cadrul ei. Ea este într-adevăr o tentativă magică de integrare în univers şi, în această privinţă, mersul gândirii care o traversează de la un capăt la altul face din ea o cercetare spirituală comparabilă cu aventura lui Siddhartha.

Se spune că asemenea ambiţii nu sunt compatibile cu naivitatea, cu spontaneitatea necesară picturii. Dar ne-am înşela. Creatorului îi este permis orice şi, deci, orice este posibil. Fiecare dintre surprizele pe care şi le rezervă lui însuşi dezvăluie puţin mai mult profunzimea puterii sale de a realiza metamorfoze.

Naivitatea favorizează grandoarea ingenuă a imaginii. Ea conduce un artist spre origini, spre esenţial. Tendinţa copilului de a începe să pună întrebări generale despre situaţia sa în lume, despre originea universului şi despre moarte aparţine naivităţii. Este naiv, ca puţin mai târziu, el să răspundă la aceste întrebări. Metafizica este ştiinţa întrebărilor naive. Iar naivitatea unui pictor este de multe ori condiţia profunzimii operei sale.

Traducere de Petrişor Militaru

Fragmentul a fost publicat în revista Mozaicul nr. 4 (162)/2012, p. 24.

Dacă în 2006 apărea la Editura Talisman House din Jersey City volumul Born In Utopia: An Anthology of Modern and Contemporary Romanian Poetry (edited by Carmen Firan, Paul Doru Mugur and Edward Foster,) ce cuprindea poeţi de primă mărime ai literaturii române ca Tristan Tzara, Gherasim Luca, Paul Celan sau Andrei Codrescu, iată că peste şase ani va apărea o nouă antologie dedicată poeziei române contemporane, The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry, ce este alcătuită de Paul Doru Mugur, cu concursul unor traducători ca de marcă precum Adam J. Sorkin sau Claudia Serea.

 Antologia cuprinde o selecţie de patruzeci de poeţi români, pe care Paul Doru Mugur îi vede ca având ca trăsătură comună hiper-realismul  sau tendinţa constantă de a se raporta la realitate, la un anumit tip de autenticitate şi libertate ce presupune „respingerea oricăror forme de compromis şi a oricărei contaminări esteticului de către aspectul etic”. Motivaţia prezentei antologii este destul de convingătoare dacă ne gândim că în acest mod se conturează chipul poeziei româneşti contemporane ca fenomen literar actual (specific perioadei postcomuniste) într-una din ţările Europei de Est: generaţiile actuale de poeţi români au renunţat treptat la narcisista hiperconştiinţă textuală pe care o promovau predecesorii lor postmodernişti şi la infinitele jocuri intertextuale ori la eternele oglinzi deconstructiviste ce secau vitalitatea naturală a discursului poetic care avea pretenţia să pulseze, renunţând la discursul poetic ca privilegiu ar unor iniţiaţi în literatură şi aducând firescul mai aproape de ceea ce ar putea însemna poezia de azi. În acest context, subliniază Paul Doru Mugur „singura soluţie pentru poeţii contemporani este să renunţe la poezie, iar poezia se va ivi miraculos, din punctul ei de fugă, încă o dată, ca o pasăre fenix, mai vie, mai autentică şi mai liberă ca niciodată.” Metafora punctului de fugă (concept folosit pentru prima dată în pictură de artişti renascentişti ca Donatello, Masaccio sau Leonardo da Vinci pentru redarea perspectivei pe hârtie) nu face decât să ne reamintească faptul că şi în planul poeziei există puncte de convergenţă de la care plecăm în momentul în care dorim să identificăm tehnica poetică şi direcţia în care ea a fost folosită. Chiar dacă titlul antologie trădează vocaţia de poet al lui Paul Doru Mugur, acest fapt, alături de selecţia textelor şi a poeţilor din antologie, nu face decât să îmi întărească convingerea că e bine, în primul rând, ca poeţii să se ocupe de poezie.

Tot în ceea ce priveşte conţinutul antologiei este relevantă perspectiva din care priveşte Andrei Codrescu importanţa acestui proiect editorial şi impactul pe care urmează să îl aibă în rândul cititorilor: „A te trezi dintr-un coşmar familiar într-o realitate necunoscută, nu este ceva recomandat celor slabi de inimă. Mai mult de două decenii după lumea şi poezia ce forfotea şi a fost spulberată, poeţii români îşi pun hainele de lucru, dau drumul la aparatele de înregistrat, scornesc în web-ul pe care ei l-au conceput, photoshop-ează biţi şi cioburi de rutină, dar şi chestionează nuanţele tragice ale lamentaţiilor cablate într-o cultură ce se chestionează pe sine neîncetat. Oricine va putea auzi sunetul pe care această poezie îl scoate va fi recompensat cu o rafinare a propriilor instrumente de percepţie”. Şi oricât de blakeană poate să pară viziunea lui Andrei Codrescu, mărturia unui cititor profesionist ca poeta americană Sharon Mesmer este cu atât mai convingătoare în privinţa cizelării modalităţilor de a recepta poezia noastră contemporană: „În timp ce citeam antologia Vanishing Point That Whistles, cuvântul latin „artus” mi-a venit în minte: la nivel anatomic se referă la articulaţie; la nivel simbolic cuvântul se referă la forţă sau putere (ori, poetic, la membre). Sentimentul meu este că această antologie a poeziei româneşti reprezintă un important punct „artus”: un loc unde se întâlnesc tradiţiile istorice/ literare unele cu altele. În acelaşi timp, este un loc de putere, cu o abilitate naturală de a ajunge în forţă la exterior. Cu toate acestea, este o sursă de plăcere pură la lectura unuia din cele mai poetice locuri din lume. Dacă încă nu sunteţi familiarizat cu strălucirea poeziei româneşti contemporane, acum aveţi ocazia să o faceţi.”

Aşadar cei patruzeci de poeţi români contemporani pe care prezenta antologie îi pune la îndemâna cititorilor americani sunt Cristian Popescu, Ioan Es. Pop, Mihail Gălăţanu, Daniel Bănulescu, Floarea Ţuţuianu, Radu Andriescu, Simona Popescu, Emilian Galaicu-Păun, Ruxandra Cesereanu, O. Nimigean, Constantin Acosmei, Nicolae Coande, Mihai Ignat, Marius Ianuş, Dumitru Crudu, Adina Dabija, Ştefan Bălan, Teodor Dună, Ruxandra Novac, Mugur Grosu, George Vasilievici, Ioana Nicolaie, Radu Vancu, Andrei Peniuc, Dan Sociu, Adrian Urmanov, Răzvan Ţupa, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Dan Coman, Miruna Vlada, V. Leac, Svetlana Cârstean, T.S. Khasis, Gabi Eftimie, Marius Conkan, Andrei Gamarţ, Michel Martin, Aida Hancer şi Anonim.

The Vanishing Point That Whistles: An Anthology of Contemporary Romanian Poetry, edited by Paul Doru Mugur with Adam J. Sorkin and Claudia Serea, Talisman House, Jersey City, NJ, 2011.

Petrişor Militaru

Recenzie publicată în revista Mozaicul 4(162)/2012, p. 13.

Posted by: petrisure | May 5, 2012

Basarab Nicolescu: sub semnul septenarului

Marţi, 8 mai 2012, la Libraria Book Corner din Cluj-Napoca, ora 13.00, va avea loc lansarea volumului Basarab Nicolescu: sub semnul septenarului coordonat de Petrişor Militaru şi Luiza Mitu, colecţia „Avangardă şi transdisciplinaritate”, Editura Aius, Craiova, 2012. Volumul deschide Colecţia „Avangardă şi transdisciplinaritate” a Editurii Aius.

Invitat de onoare: academicianul Basarab Nicolescu. Vor vorbi despre carte: prof. univ. dr. Radu Constantinescu (Universitatea din Craiova), Nicolae Marinescu (directorul Editurii Aius), Constantin M. Popa (redactor-şef al revistei „Mozaicul”) şi Petrişor Militaru (doctor în studii transdisciplinare). Moderator: Luiza Mitu (doctorand în studii transdisciplinare).

Volumul aniversar Basarab Nicolescu: sub semnul septenarului, coordonat de Petrişor Militaru şi Luiza Mitu, vede lumina tiparului cu ocazia împliniri a 70 de ani ai fizicianului şi filosofului Basarab Nicolescu. Cartea este structurată în cinci părţi şi aduce o nouă lumină asupra operei şi personalităţii savantului român stabilit în Franţa.

Prima parte a volumului cuprinde articole scrise de Basarab Nicolescu, scurte autoportrete publicate în ani diferiţi în preajma zilei sale de naştere. Acest episod introductiv se continuă cu o serie de interviuri – reunite sub titlul „Dialogul, particula şi lumea” – puţin cunoscute sau traduse pentru prima oară la noi în ţară.

În a treia parte a cărţii, „În oglinda prieteniei”, accentul cade pe latura afectivă a biografiei lui Basarab Nicolescu, aşa cum se reflectă din confesiunile unora dintre cei mai apropiaţi prieteni ai săi: regizorul Andrei Şerban, academicianul Solomon Marcus, criticul de teatru George Banu, criticul literar şi directorul Editurii Junimea din Iaşi, Simona Modreanu, sau Magda Stavinschi, cercetător gradul I la Institutul Astronomic al Academiei Române.

Cea de-a patra parte a volumului, „Niveluri de interpretare şi chipuri ale operei”, cuprinde o serie de studii ce surprind potenţialul inovator al cercetării transdisciplinare (Pompiliu Crăciunescu, Radu Constantinescu, Sergiu Berian, Ioana Repciuc, Petre Răileanu, Ionuţ Isac, Emanuela Ilie etc.) sau eseuri ale foştilor sau actualilor doctoranzi îndrumaţi de academicianul Basarab Nicolescu (Adriana Teodorescu, Marius-Cristian Ene, Mihaela Grigorean, Luiza Mitu, Gabriela Nica, Raluca Bădoi, Gabriel Nedelea, Irina Dincă, Ştefan Bolea etc.).

Ultima parte, intitulată „Întâlniri şi fotografii”, completează secţiunea biografică a cărţii cu imagini ce marchează anumite momente semnificative din viaţa lui Basarab Nicolescu.

« Newer Posts - Older Posts »

Categories

  • No categories