Posted by: petrisure | June 25, 2013

Povestea stării de şaman

saman coverRomanul Şaman al Adinei Dabija se înscrie în acel tip de literatură ilustrată de autori precum William Blake, Khalil Gibran, René Daumal sau Richard Bach, literatură în care factorul spiritual joacă un rol semnificativ, iar revelaţiile personale ce se dezvăluie pe parcursul poveştii, vor configura o viziune proprie despre lume şi despre modul în care percepe omul această lume, cu toată hăţişurile şi complexitatea ei. Având un motto care face trimitere la cele cinci elemente fundamentale (apă, lemn, foc, pământ, metal) din medicina tradiţională chineză, tânăra romancieră ne avertizează că avem de-a face cu o scriere despre transformare, despre schimbare, despre cristalizarea propriei personalităţi şi a propriei esenţe. Literatura este pentru Adina Dabija o modalitate de a conştientiza propriile trăiri şi transformări, de a dărui şi celorlalţi o parte din candoarea şi cruzimea, tensiunea şi frumuseţea acestei alchimii interioare. Ca microcosmos, natura umană urmează astfel acelaşi ciclu de transformări pe care cele cinci elemente fundamentale îl parcurg la nivel macrocosmic.

Povestea stării de şaman este, în fond, o călătorie labirintică a descoperii propriului maestru interior. Fiindcă a fi şaman înseamnă a fi în stare, a intra în starea de şaman, de a te cunoaşte pe tine însuţi şi de a te vedea aşa cum eşti, dincolo de reprezentările mentale şi imaginile construite în timp despre sine, dincolo de ceea ce ai putea fi, dincolo de ceea ce îţi imaginezi că eşti. Este ca o vindecare de iluzii, o dez-amăgire gradată şi conştientă. Astfel, poţi avea simultan acces la multiplele etaje ale psycheului care dau unitate fiinţei umane şi îi permit să se perceapă simultan atât ca parte, cât şi ca întreg. Am putea spune că oricine ştie să navigheze pe şi între mai multe nivele de înțelegere a realității, dar şi să îşi vindece şi să îşi reconcilieze tribul propriilor euri, este, în felul lui, un şaman.

Iar călătoria aceasta interioară şi exterioară, în acelaşi timp, este structurată ca o eneagramă, pe nouă capitole. Însuşi titlul primului capitol („Adunarea şi desfacerea norilor”), prin polaritatea sa, ne dezvăluie că revelaţiile naratorului se nasc din momente de tensiune foarte puternică, iar incipitul romanului se referă chiar la momentul în care ea-naratorul se desparte de Dodo, iar în acest interval de instabilitate interioară maximă, în care este aproape de a pierde orice punct de referinţă legat de ceea ce este şi ceea ce vrea, se iveşte „o ieşire secretă”, „acel altceva, care avea să mă vindece de mine însămi cea veche şi apoi să mă împingă, în surzenia şi orbirea mea, mai departe, spre un nou înveliş al existenţei” (p. 8). Desigur că această portiţă nu ar avea nici o semnificaţie dacă înainte nu am descoperit farmecul serilor cu miros de coniac, căldura Pulovărului Maro – „un cocon mare şi cald în care citeam amândoi poezii”, modul în care ea-naratorul se vindecă de prezenţa stafiilor sau descoperirea (într-o revistă „Flacăra”) a faptului că un oarecare trib de pe Amazon mănâncă o anumită ciupercă pentru a intra în transă. Apoi, ne proiectăm în universul copilăriei de la Măgina, unde în fundul grădinii este o fântână cu apă limpede de munte, iar lângă fântână e o tufă de zmeură „bine păzită de câteva mănunchiuri vajnice de urzici de munte, semn că orice deliciu se plăteşte cu vârf şi îndesat în această lume atât de precis ierarhizată” (p. 24). Tot în acest interval, ea-naratorul va descoperi la biblioteca de la Colegiul Național Bethlen din Aiud un tablou cu portretul lui Körösi Csoma Sandor (cunoscut și ca Alexander Csoma de Körös, 1784-1842), autorul primului dicţionar tibetan-englez din lume.

Prin cartea „Drumul cel mare” a lui Körösi Csoma Sandor, tânăra adolescentă va avea reverii legate de tărâmul Shambalei: „Mi l-am imaginat pe Körösi colindând piscurile înzăpezite ale Himalaiei în căutarea Shambhalei, amânându-şi planurile lingvistice, poate chiar și visul patriotic de a descoperi originile neamului unguresc în Urali, cum greşit îşi închipuia, pentru a se dedica în întregime planului de a deveni Om. Am început să visez la îndepărtata Shambhală, acel tărâm magic și misterios de dincolo de piscurile înzăpezite ale Himalaiei, despre care se spune că ar fi locuit de iluminaţi. Numai gândul că un astfel de loc ar putea exista mă umplea de fericire și de încredere.” (p. 31). Însă, întâlnirea cu preotul satului va spulbera visul adolescentin, iar ea se va mulţumi cu lectura unei versiuni trunchiate din Yoga Vasistha a lui Valmiki, la care se adaugă cărţi despre Milarepa sau scrise de Rudolf Steiner. Astfel, ea uită de Shambala şi se întoarce la Galaţi unde îl cunoaşte pe Dodo cel „capricios, genial şi nebun”. După episodul dedicat copilăriei fermecate şi cel al iubirii-fascinaţie, urmează descoperirea magiei prin poezie: „Nimic nu se compară cu sentimentul pe care îl ai dimineaţa când găseşti pe masă o foaie de poezie proaspătă, dăruită de Sfântul Duh cu o seară dinainte. […] Odată cu descoperirea acelei stări distilate la care aveam acces prin poezie, conceptele de bine și rău au devenit deodată superflue.” (p. 43-44). Adina Dabija – autoare, în acelaşi timp, a două volume de versuri: Poezia-păpuşă (1997) şi Stare nediferenţiată (2006) – va expune cu acest prilej propria ei doctrină despre poezie, în care procesul de creaţie poetică este analog respiraţiei de la nivelul regnului vegetal: „În primul grad de distilare a sufletului, poezia izvorăşte din privire. Tot ce este atins de privire devine poezie, pentru că privirea este cuptorul magic. Ea înghite realitatea dintr-o singură sorbitură, însă nu pentru a o digera şi a o converti în energie internă, prin procesele metabolice ale corpului sau ale minţii, ci cu unicul scop de a o scuipa imediat înapoi, transfigurată, de dragul jocului. Dinamica acestei stări este asemănătoare respiraţiei plantelor, inversă respiraţiei oamenilor. Mecanismul ventilaţiei cuptorului alchimic este respiraţia inversă. Ca şi plantele, care, prin intermediul luminii, transformă dioxidul de carbon în oxigen, poetul transformă orice bulgăre de noroi în aur. O membrană-plămân care funcţionează de-a-ndoaselea, asta sunt eu. Eu sunt primul om de pe pământ și trebuie să dau nume tuturor lucrurilor. Totul Trebuie Scris Cu Majuscule, Totul Este Bucuria Numirii.” (pp. 46-47). Având o prospeţime primordială în ochi, poetul contemplator este cel care absoarbe impresiile exterioare (Gellu Naum vorbea de „privirea-gândire”) şi le prelucrează transformându-l pe artist în Adam Kadmon, cel care însufleţeşte diferitele învelişuri ale realităţii interior-exterioare dându-le un nume, o formă vizibilă, o reprezentare, o imagine cât mai perceptibilă cu putinţă. Ca şi respiraţia, aceste impresii rafinate de nivelul de conştiinţă al creatorului lor devin un tip de hrană, alături de alimentaţie şi de respiraţie, un tip de hrană ce se îndreaptă în zonele fiinţei umane ce depăşesc zona instinctiv-abdominală şi raţional-craniană. Ele iau naştere în zona terţiar-mediană a inimii şi pot stârni vârtejul Sahasrarei din creştetul capului. Bucuria numirii devine bucuria regăsirii identităţii de sine în ipostaza de creator, inventator, de vehicul artistic (de medium cum ar spune suprarealiştii).

Cel de-al patrulea capitol al cărţii ne înfăţişează aventurile eroinei noastre în Bucureştiul tentacular, „un purgatoriu” în care poetul Gălăţanu este un personaj şarmant cu idei salvatoare, iar Simonetta, domnul deputat Priză, Marele Boss, Nic şi Edi, fotograful-samurai Teo Haiduc sau cerşetorul care o răneşte lovind-o pe la spate din senin, apar ca prezenţe definitorii pentru orașul de pe Dâmbovița. Ca momente esenţiale apar lecturile din Henry Miller, exerciţiile de teatru ale lui Stanislavski, sau fragmentele ce trădează propria artă poetică (ce nu au de altfel nicio legătură cu participarea la cenaclurile bucureştene): „În al doilea grad de distilare a sufletului, până să se nască prin intermediul sunetelor, cuvintele circulă în sânge. Ele ajung din creier la inimă, care le pulsează înapoi la creier, într-un dialog nesfârşit între minte şi suflet. Gândurile au un caracter pulsatil tocmai din cauza acestui dialog propulsat de contracţiile inimii. Odată negociate între creier şi inimă, cuvintele se formează într-o zonă incertă, aflată între inimă şi minte, între pământ şi cer, în zona pieptului. De acolo sunt exprimate, expulzând totodată și presiunea de dinăuntru. Majoritatea celor care scriu o fac sub formă de ejecţie, impulsiv, fără să cântărească prea mult cuvintele, din pură necesitate fiziologică.” (p. 82) Ca „terţ ascuns” al binarităţii dintre inimă şi gândire, cuvintele pot deveni eliberatoare, emanatoare, extatice, în cazul în care ele nu sunt vomă, puroi sau o formă de excreţie. Literatura tânără din România pare să oscileze între aceste două extreme şi poate că, de fapt, o cale de mijloc nici nu este posibilă.

Capitolul al cincelea este cel al întâlnirii cu Ştefan, cel ce îi amintea de „vinul din poemele lui Omar Khayyam”, cu care se plimba prin „perimetrul sacru al mahalalelor”, cu toate că era „însurat de trei ani cu Ingrid, o nemţoaică bogată”. Foarte emoţionantă este întâlnirea cu Igalaq, povestitoarea din tribul Inuu, de la nord de Québec, cea care o iniţiază pe eroina noastră în forţa fulgerului (vajra) „o putere mare, care schimbă totul instantaneu”. Fiecare capitol al cărţii poartă în el frumuseţea apusului interior, cât şi „splendoarea unui nou început” (p. 144). Într-un fel sau altul Janet, Dodo, Teo Haiduc, Ştefan, Jean-Claude, Jacqueline, Igalaq sau Père Joseph reprezintă o ipostază a maestrului interior, oricare dintre ei predând (voluntar sau nu) diferite învăţături vitale sau fiind părtaşi la desfăşurarea acestor lecţii vii. Nu mai vorbim de eschimosul cu privirea „de animal liber şi sălbatic” (p. 149), care o va urmări de aici înainte mereu pe eroină şi care reprezintă în planul cunoaşterii personale dobândirea conştiinţei de sine. De altfel, profunzimea viziunii tradiţionale asupra lumii se vede chiar din observaţia pe care eroina o face la finalul unui paragraf: „eschimoşii învăţau mai întâi să cânte şi apoi să vorbească şi mai întâi să danseze şi apoi să meargă” (p. 150).

Romanul „Şaman” reprezintă o experienţă de autoiniţiere în diferitele niveluri ale realităţii: de la momentele paradisiace ale copilăriei la Măgina şi plecarea pe „drumul cel mare”, la descoperirea propriei doctrine despre poezie ca mijloc de distilare a sufletului şi până la atingerea stării de şaman menită să „repornească roata înţepenită a timpului transformărilor” (ce ne duce cu gândul la samsara). Farmecul scriiturii vine din modul în care Adina Dabija strânge laolaltă autenticismul şi încărcătura spirituală a prozelor eliadeşti cu onirismul din scenariile halucinante ale lui Remedios Varo Uranga, rafinamentul scriiturii lui Gibran cu vigoarea narativă a lui Henry Miller. Avem în faţă un roman fascinant: la început cititorul va fi captivat într-o călătorie labirintică pentru ca, pe parcurs, să se elibereze în mandala propriilor aspiraţii şi a reveriilor fundamentale. În acest caz, lectura devine, ca să îl parafrazez pe un şaman Yaqui, o modalitate de a vedea prin crăpătura dintre lumi.

Adina Dabija, Şaman, Colecţia „Ego. Proza”, Editura Polirom, Iaşi, 2013.

http://www.revista-mozaicul.ro

Petrişor Militaru

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: