Posted by: petrisure | November 18, 2012

Avangarda rusă: abordări ale genului dramatic

Antologia Avangarda rusă – Dramaturgie, alcătuită şi tradusă de Leo Butnaru, este publicată în seria „Eu, tu, el…. şi Istoria“ coordonată de Florica Ichim şi apare cu sprijinul Fundaţiei Culturale „Camil Petrescu” şi al revistei „Teatrul azi”(supliment). Volumul include piese scrise în primele trei decenii ale secolului trecut de şapte reprezentanţi ai avangardei ruse: Velimir Hlebnikov, Nikolai Gumiliov, Igor Terentiev, Vladimir Maiakovski, Aleksandr Vvedenski, Daniil Harms şi Igor Bahterev.

Velimir Hlebnikov (1885-1922), poet, prozator, eseist şi dramaturg rus, este unul din reprezentanţii futurismului din Rusia. El este numit „Lobacevski al limbajului”, punându-se astfel în evidenţă spiritul novator şi vizionar al operelor sale literare prin comparaţia cu celebrul matematician ce a argumentat posibilitatea construirii sistemului neeuclidian al geometriei şi a creat una din variantele ei posibile, concomitent cu János Bolyai. Pentru a sublinia actualitatea operei sale dramatice vom lua ca exemplu piesa O noapte în Galiţia, care se joacă în 2011 la Teatrul Mariinsky din Saint Petersburg. Pornind de la textul lui Hlebnikov cunoscutul compozitor Vladimir Martynov a creat un spectacol muzical pornind de la esenţa discursului dramatic hlebnikovian: „O dată cu Evul Mediu târziu muzica a început să-şi trădeze propriul quadrivium – aritmetica, astronomia şi geometria. Astfel, muzica s-a apropiat mai mult de gramatică, retorică şi dialectică, discipline care au format triviumul, dar tocmai de aceea muzica a primit o pedeapsă aspră şi a decăzut trecând în sfera literaturii. De-a lungul noii ere, ca şi sirenele lui Hlebnikov, muzica luptat şi a crescut constrânsă de aceste limite perfide. A devenit retorică, a devenit dialectică şi, în cele din urmă, a devenit literatură.[…] Pentru o lungă perioadă de timp, muzica a avut aceeaşi soartă ca şi natura, a fost supusă şi distrusă de către om, ca, în cele din urmă, chiar compunerea muzicii să devină la fel de nenaturală ca şi supunerea naturii. Lumea aproape că a explodat din mâinile subjugătorilor naturii şi ale compozitorilor. Prin urmare nu vom interfera cu venirea zorilor şi a invenţiilor sale plictisitoare. Ne vom redescoperi pe noi înşine întru fluidizarea naturală a sursei muzicii şi, apoi, vom fi capabili să vedem cum sirenele vieţii reînvie.”. Aceasta ar fi sensul metaforic al ieşirii dintr-o eră întunecată ca o pădure deasă din Galiţia. Şi dacă această punere în scenă s-a bucurat de succes în Rusia, în Occident este mult mai gustată şi promovată piesa Doamna Lenin (care în traducerea lui Paul Schmidt de la Harvard University Press se numeşte în mod curios Mrs. Laneen). Cititorul român poate găsi în librării Opere alese (Curtea veche, 1999), ce cuprinde poeme, proză, teatru, eseuri şi articole de Hlebnikov sau volumul de poeme Joc în iad şi muncă-n rai (Ideea europeană, 2007).

Nikolai Gumiliov (1886-1921) a fost un poet, eseist şi dramaturg rus, unul dintre cei mai faimoşi membri ai şcolii poetice acmeiste (de la grecescul akme ce înseamnă „punct culminant, nivel superior, vârf”), alături de poeţi ca Anna Ahmatova (cu care a fost căsătorit) sau Osip Mandelştam. În deschiderea spectacolului-lectură Vânătoarea de rinoceri pornind de la textul lui Nikolai Gumiliov – ce a avut loc în luna aprilie a acestui an la Teatrul Odeon –, regizotul Alexandru Tocilescu a precizat că piesa vorbeşte despre mai multe tipuri de teamă: „În piesă este vorba de un trib de sălbatici care din frică ajung să se ucidă unii pe alţii. Este o foarte clară metaforă a Rusiei bolşevice care ajunsese să-şi devoreze copiii. Piesa a fost scrisă în 1920, cu doar un an înainte ca Gumiliov să fie executat din ordinul lui Stalin.” Vânătoarea de rinoceri este marcată de predilecţia lui Gumiliov pentru revalorificarea unor scene mitologice, a unei lumi în care oamenii şi zeii călcau pe acelaşi pământ, împărtăşeau acelaşi puternic instinct al vânătorii, dar se şi temeau, în aceeaşi măsură, că spiritul animalului i-ar putea domina după ce va părăsi trupul neînsufleţit.

Igor Terentiev (1892–1937) este poet, dramaturg, regizor, actor şi pictor. Ca dramaturg este autorul pieselor John Reed şi Giordano Bruno, ambele scrise în 1924. Cea de-a doua are ca tema depăşirea fricii şi este pătrunsă de spiritul limbajului transraţional (zaum), creat de futuriştii Velimir Hlebnikov şi Aleksei Kruchenykh, renumiţi pentru crearea unor hibrizi lexicali neologici pornind de la „cuvintele în libertate” ale lui Marinetti, care pledează pentru distrugerea sintaxei, folosirea majoritară a substantivului, eliminarea punctuaţiei, exploatarea structurilor onomatopeice, renunţând la relaţia dintre obiecte şi semnul lor cu scopul de a genera un nou limbaj, surprinzător şi predominant vizual sau cu o sonoritate cât mai ieşită din comun. Primul instituţie unde s-a jucat piesa Giordano Bruno de Igor Terentiev a fost Teatrul-laborator al lui Vadim Maksimov din Saint Petersburg, singurul teatru din Rusia unde se practică principiile teatrale expuse cuprinse în conceptul de „teatrul cruzimii” teoretizat de Antonin Artaud.

Vladimir Maiakovski (1893-1930) poet şi dramaturg rus, ce a debutat cu două poezii, Noaptea şi Dimineaţa, în almanahul O palmă gustului public (1912), fiind considerat fondator al futurismului din cultura rusă. Acest curent avangardist a fost concomitent mod de viaţă şi o viziune poetică, fiindcă ea a apărut ca o reacţie la estetismul extrem al poeziei ruse de la începutul secolului XX şi a misticismului răspândit printre intelectualii ruşi. Maiakovski împreună cu cei din grupul său au pledat pentru renunţarea la tradiţia rusă şi crearea unei arte noi, eliberată de sub presiunea încorsetată a trecutului. Ei şi-au strigat propria lor cauză în stradă, declamând versurile lor publicului venit din întâmplare şi apelând la tot felul de modalităţi de exprimare cu scopul de a şoca publicul limitat la experienţa recitatului de tip clasic. Comportamentul şocant al futuriştilor şi modul lor de a se îmbrăca i-a făcut să câştige o reputaţie spontană. Poezia lui Maiakovski din această perioadă prerevoluţionară este polemică, însă nu lipsite de conţinut poetic: o poezie extrem de personală, care uneori lua forma unui monolog adresat mamei poetului ori surorii sale. Poetul îşi pune eul la dispoziţia publicului într-un stil ce alteori devenea ironic şi trist, ca şi în cazul piesei Vladimir Maiakovski, subintitulată „o tragedie”. Deşi este cunoscut pentru piesele ca Misteriul buf, Ploşniţa sau Baia, el figurează în antologia concepută de Leo Butnaru cu tragedia intitulată chiar Vladimir Maiakovski, ce a fost scrisă şi reprezentată în 1913 la Sankt-Petersburg. În acelaşi timp, Leo Butnaru ne atrage atenţia că piesa Vladimir Maiakovski este considerată de exegeţi ca fiind un prolog al întregii sale opere literare. În cel mai celebru volum de versuri al său, Norul cu pantaloni (1915) el proclamă poetul ca al treisprezecelea apostol. Însă, treptat, după 1915 Maiakovski pare să fi fost prins între rolul său public de apostol şi suferinţa sa personală, de unde venea poezia sa, aşa încât va fi arestat în 1921 şi executat pentru activitate contrarevoluţionară, cu toate că a fost reabilitat post-mortem în 1991.

Poetul rus Aleksandr Vvedenski (1904–1941) este considerat de critici unul dintre cei mai originali autori de la începutul perioadei sovietice, reuşind, alături de poeţi ca Andrei Platonov, să aducă o contribuţie substanţială în ceea ce priveşte înnoirea limbajului poetic. Vvedensky însuşi vorbea despre poezia sa ca fiind „o critică a raţiunii mai puternică decât aceea a lui Kant” (Polnoe sobranie, vol. 2, p. 157). În 1926 Vvedenski şi prietenul său Daniil Harms publică două poeme în antologia anuală a Uniunii Sovietice. Curând după aceea încep să corespondeze cu unul din giganţii poeziei ruse de avangardă, Boris Pasternak, apoi însuşi Kazimir Malevici va căuta să se alieze cu cei doi poeţi cu intenţia de a pune la cale o aventură artistică ce urma să combine teatrul, poezia, muzica şi pictura. Între anii 1927-1930 Vvedenski şi Harms vor fi liderii grupului Oberiu (abreviere ce semnifica „Asociaţia pentru Arta Reală”), ultima mare grupare de avangardă din Leningradul post-revoluţionar. În 1930, Mihail Kuzmin nota în jurnalul său că Aleksandr Vvedenski este liderul noii generaţii de poeţi avangardişti. Cele două piese din prezenta antologie (Brad de Crăciun la familia Ivanov şi Un anumit număr de conversaţii) ne demonstrează cum este depăşită graniţă dintre genurile literare clasice, ceea ce a făcut ca aceste texte să fie clasificate ca „poeme dramatizate” sau „teatru poetic”. Trăsătura comună a acestor dialoguri este aceea că urmăresc sistematic distrugerea regulilor convenţionale ale comunicării dintre oameni. Dacă în teatrul absurdului era refuzată ideea de sens în genere şi posibilitatea de a comunica era negată consecvent, dialogurile lui Vvedenskii par să sugereze existenţa unei realităţi superioare acestui non-sens de la nivelul discursului dramatic.În piesa Un anumit număr de conversaţii sunt trei personaje care dialoghează despre tot felul de lucruri într-un mod cât mai aleatoriu cu putinţă: tot sistemul lor comunicativ este destructurat, iar legătura dintre semn şi referent, dintre cuvânt şi lucru, dintre text şi context este anulată astfel încât la final aşa-zisul dialog al celor trei se resoarbe într-un dialog cu sine, un dialog al aceleiaşi entităţi care sugerează ca se pot emite diferite afirmaţii despre un subiect schimbând unghiul de vedere al problemei ca, până la urmă, totul să nu fie decât un scenariu proiectat de sine şi pentru sine de un eu artistic ce se bucură de depăşirea graniţelor limbajului comun, de distrugerea regulilor de comunicare, de posibilitatea de a comunica altceva, total nou şi imprevizibil.

Daniil Harms (1905-1942, numele lui de familie real fiind Iuvachev) este cel mai cunoscut scriitor avangardist rus din grupul Oberiu. El a scris între anii 1920-1930 fără nici o speranţă de publicare, motiv pentru care nici nu şi-a bătut manuscrisele la maşină. Deşi a fost arestat chiar înainte de al doilea război mondial şi a murit în închisoare în 1942, totuşi manuscrisele sale au circulat şi după anul morţii sale în Europa de Est. Ele au fost descoperite de George Gibian care a publicat o serie dintre prozele sale în engleză şi o piesă de teatru (Elizabeth Bam), alături de o serie de  o serie dintre operele lui Aleksandr Vvedenski în cartea Russia’s Lost Literature of the Absurd (1971). În această antologie Harms este prezent cu unsprezece piese, destul de scurte ca şi a celorlalţi autori avangardişti antologaţi aici. Publicate postum, piesele sale nu trebuie înţelese desigur – ca orice piesă avangardistă – prin prisma principiilor estetice obişnuite de pune în scenă, ci ca o dramatizare proiectată în direcţia unei actualizări a ideii centrale: de exemplu mai multe piese ale lui Daniil Harms au în centru tema izgonirii din rai, dar acest lucru este implicit. De exemplu, ne referim la piesa Adam şi Eva, care are patru părţi, vom observa că numai prima parte (ce are aproape o pagină de text) cuprinde o serie de replici ce au tangenţă cu tema piesei, în timp ce următoarele trei părţi (ocupând toate trei mai puţin de o pagină) sunt, de fapt, nişte tablouri dramatice care sugerează printr-o imagine pusă în scenă o un aspect al temei principale. „Adam şi Eva stau într-un mesteacăn şi cântă.” – este enunţul în care se concentrează toată cea de-a patra parte, cu care se şi încheie piesa. Cu toată că textele lui nu au văzut lumina tiparului în Rusia vremii sale, în Occident Daniil Harms este în centrul mai multor monografii, iar cea mai bună dintre ele este considerată Daniil Harms et la fin de l’avant-garde russe (1991) de Jean-Philippe Jaccard.

Igor Bahterev (1908–1996) este considerat „ultimul dintre obereiţi” şi unul dintre cei mai consecvenţi colaboratori ai revistei de avangardă „transponans”. În 1925 a scris primele sale poeme, urmând ca în 1980 să fie tipărite în 5 exemplare-„samizdat”. La fel ca Harms şi Vvedenski, Bahterev este arestat în 1931, iar în intervalul în care era în închisoare îi apare prima carte, Bibarmaşii. A mai publicat volumele Furci şi versuri (cuprinzând poeme scrise în anii 1926-1930) şi Sperante înşelate (proză). Ca şi în celelalte opere ale sale, Igor Bahterev cultivă în piesa Regele Makedon sau Fenia şi omomleţii „o poetică a absurdului, cu note impresioniste, pe alocuri transpusă într-un limbaj transraţional decorativ, verbocreator, inventiv şi sfidător de clişee”, după cum subliniază în prezentare Leo Butnaru.

În Addenda care încheie volumul, cititorul are acces la un grupaj de manifeste şi texte programatice (O palmă dată gustului public, Moştenirea simbolismului şi acmeismul, Teatrul OBERIU, Declaraţia imagismului etc.) ce completează piesele antologate pentru a avea o imagine de ansamblu cât mai cuprinzătoare asupra dramaturgilor ruşi de expresie avangardistă. Din acelaşi motiv antologatorul a adăugat şi dosarul de imagini ce ne oferă diferite alte informaţii despre activitatea lor dramaturgică sau fotografii-document ce atestă felul în care represiunile politice impuse de Stalin le-au grăbit sfârşitul, cum este cazul scriitorilor Nikolai Gumiliov, Igor Terentiev, Aleksandr Vvedenski şi Daniil Harms, care au fost victime ale terorii staliniste.

Pe lângă cartea de faţă şi antologiile anterioare dedicate avangardei ruse, ca Avangarda rusă (2006; I – poezie, II – proză, teatru), Miniatura poetică rusă (2006), 100 de poeţi ai avangardei ruse (2008), la care se adaugă o serie de volume de versuri, proză şi eseuri traduse din avangardiştii ruşi (Vladimir Maiakovski, Velimir Hlebnikov, Aleksei Krucionâh, Leonid Dobîcin etc.), Leo Butnarumai are în pregătire o antologieintitulată Avangarda – Jertfa Gulagului (Editura Fundaţiei Culturale Poezia, 2011), pentru că „după o sută de ani, şi în Estul Europei a venit, în fine, timpul valorificării şi sistematizării istorice neconstrânse, necenzurate, obiective a fascinantei fenomenologii de reînnoire a discursului literaturocreator, numit avangardă”. Binecunoscut ca poet, prozator, eseist şi istoric literar, Leo Butnaru s-a impus, fără îndoială, în istoria noastră literară drept principalul traducător şi promotor al scriitorilor avangardişti ruşi şi ucrainieni în România, ceea ce nu este puţin lucru.

xxx, Avangarda rusă – Dramaturgie (antologie), selecţie, traducere, prefaţă şi note de Leo Butnaru, Editura Cheiron, Bucureşti, 2011.

Publicat în revista Mozaicul 10 (168)/ octombrie 2012.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: