Posted by: petrisure | October 31, 2012

Un vizionarism à rebours

Antologia Poeme alese (Ausgewählte Gedichte, Editura Passagen, Viena, 2005) de Vintilă Ivănceanu este structurată în trei secvenţe lirice: „vomă” („erbrochenes”), „Mahúra sau facerea lumii în cinci zile” („Mahúra oder die Weltschöpfung in fünf Tagen”) şi „iubit” („geliebtes”). Prima secvenţă este alcătuită din douăzeci şi trei de poeme fără titlu, dar numerotate.

Există o serie de indicii care ne-au făcut să credem că, de fapt, poemele din ciclul „vomă” au în centru o viziune parodico-ironică asupra forţei creatoare a cuvântului, asupra capacităţii vizionare a poeţilor, în general, precum şi a aspiraţiei omului de a se depăşi pe sine. Construit geometric primul poem din grupajul „vomă” se deschide cu o descriere a unui oraş grotesc, sufocat de propriile tânguiri, de fecalele înţelepţilor şi de sodomia caracteristică: „acest oraş e ca un cerc împrejmuit/ de tânguiri de scorţişoară/ marţipan şi aur// acest oraş este împrejmuit/ de abdomene calde de fecioare bătrâne// acest oraş este împrejmuit/ de panica/ filosofilor înecaţi/ în propriul căcat// da acest oraş este împrejmuit/ de organe fără pubis/ străpunse pe la spate”. Apoi, perspectiva devine şi mai focalizată asupra acestei pseudo-Shambale, mai precis intră în scenă un aşa zis sfat al înţelepţilor ce levitează într-o atmosferă puturoasă de-a dreptul: „şi cei unsprezece locuitori ai acestui oraş trăiesc/ în algoritmi alb-strălucitori/ sus în aerul proaspăt/ acolo unde spiritele vâjâie/ prin cybermirosul greu şi fierbinte […]// şi nici unul nu ştie la ce oră/ pieptul mare şi galben cu trei negi/ urcă deasupra algoritmilor argintii// nici unul şi nimeni/ nu păzeşte aici umbra nepreţuită şi alungită/ a unei insule de corali ce pluteşte pe aburi cenuşii// şi nici măcar carolus/ păunul bătrân orb înţelept blajin şi deştept/ nu poate explica/ de ce aici furnicile/ mor atât de tinere şi de nefericite”. Falsa Shambala este sugerată şi prin prezenţa celor doisprezece aşa-zişi înţelepţi în frunte cu Carolus, a elementului insular, a formulelor magice pe care ei le rostesc în ciuda „celor trei negi” ce marchează pieptul necurat al locuitorilor.  Cetatea este ea însăşi o pseudo-mandala dacă e să luăm în considerare elementele ce o încercuiesc, fără să lase celor care o locuiesc posibilitatea unei ieşiri din labirintul citadin: „poarta acestui oraş/ poarta/ este vacuumul vacuum orbitor şi însuşi/ un vacuum pur vacuum absolut/ fără mustaţă fără toamnă aurie”. De fapt, intrarea nu sugerează decât imposibilitatea ieşirii: începutul strofelor şapte, opt şi nouă cu pronume negative „niciunul”, „niciunul şi nimeni” sau adverbe „şi nici măcar carolus” este şi el edificator în acest sens. Caracterul redundant al primul vers dă un aer uşor ritualic întregului poem, cu toate că sarcasmul contrastează puternic cu forma circulară a poemului: „caramba/ totuşi în acest oraş este minunat”, „caramba/ este bine în acest oraş”, „caramba/ unsprezece locuitori îngână/ cântecul înalt pe note false”. În cultura pop termenul spaniol „caramba” denotă surpriza, fie ea plăcută sau nu; în acest context chiar şi mirarea este una mimată, fiindcă ea nu face decât să întărească şi mai mult atmosfera grotescă, dominată de prezenţa materiei sublunare ce anihilează orice posibil element transcendent ce ar putea răsări în oraşul sublimei inconştienţe selenare:  „luna se ridică şi sus în cer/ de barba ei se spânzură dumnezeu”.

Următorul poem continuă declinul elementului transcendent („ce plăcere era pe atunci pentru noi/ să călcăm cu tălpile goale/ stelele căzute pe trotuar”), iar cititorul este martorul unei lecturi în cheie parodică a episodului mitologic în care Europa este răpită de Zeus cel preschimbat în taur şi este salvată în ultimul moment de Venus („şi ce ne mai distram cu toţii/ când pe ecran un taur de luptă/ a încălecat deodată prezentatoarea TV/ şi apoi de bucurie/ a găurit cu cornul stâng/ bolta cerească”). Aici mediatoarea nu mai are nici o scăpare, iar episodul capătă nuanţe cosmologice ce sunt schiţate într-o aură de ridicol zeiesc („destul de amuzantă şi/ invocaţia spiritelor apei cu glume sexiste de doctor/ în care în cele din urmă ploaia/ ar cădea pentru că i s-a rupt apa lui venus/ pe tot pământul”) oglindit până la nivelul liderului social („la o vizită a preşedintelui în suebia/ covorul roşu pentru primirea sa/ se vopseşte/ cu sângele proaspăt al şcolarilor/ culoare naturală pură”) – criminal prin excelenţă, deci ajuns în starea de decădere absolută a conducătorului protector,  („hohohoho/ in dulci iubilo/ una peste alta o seară în familie reuşită”).

Eul liric râde, pare că se distrează pe seama celor descrise, dar această comedie mimată induce în acelaşi timp o stare de nelinişte, de zbatere, de agonie. Eul creator proiectează o lume a inversiunii, a întortocherii, a valorilor precis răsturnate astfel încât râsul (ce devine obsedant prin prezenţa sa: epitetul „amuzantă”, verbul „a râde”, adverbul „comic”, interjecţiile „hohohoho” sau „hahahaha” etc.) cu potenţialul său purificator are aici numai o singură nuanţă: cea demonică, iar problema salvării este ea însăşi ridiculizată prin reducerea ei la o scară nesemnificativă şi prin atribuirea ei unor personaje cărora le este imposibil să o ofere („şi bineînţeles au râs mulţi/ când şi-au închipuit/ că la potop s-ar fi putut îneca/ trei ologi/ care au încercat să salveze două găini şi o râmă/ hahahaha”). Mitul salvării şi cel al potopului sunt asociate şi în poemul lui Ivănceanu cu toate că această evocare are loc într-un context demitizant. Tot aici ni se dezvăluie şi numele cetăţii ce ar putea fi o combinaţie ludico-ironică între „efeb” ca tipologie de „tânăr de o deosebită frumuseţe” şi „Suedia”, de unde denumirea de „suebia”. Jocul dintre „b” şi „d” ar putea sugera un prefix ca „sub” + „e(fe)bia”, deci un ţinut degradat, inferior din punct de vedere estetic, grotesc în fond. De asemenea, semnalăm folosirea tehnicii de tip suprarealist „in dulci iubilo” sau din „suebia” prin care se amplifică potenţialul poetic al unui cuvânt prin schimbarea unei litere, chiar dacă aici pare să aibă un efect mai degrabă formal, comic.

În cel de-al treilea poem agonia se acutizează prin ideea de separabilitate între lumi extazul presupus al unui Deus otiosus, de despărţire dintre formă şi conţinut, elemente ce nu se mai suprapun şi fac mesajul poetic să devină inexact („deasupra suspendat extazul/ ramelor fără tablou/ şi în depărtare strigă palimpseste/ huruie în depărtare roţile negre/ se cuibăresc şi mai strâns una în alta/ axiome eronate nevalide”). Din nou creatorul de artă în general, particularizat în ipostaza de poeta vates, nu mai poate stăpâni şi prevedea mersul operei. Este un anti-extaz ce se prelungeşte cu incipitul poemului patru: din nou este evocată degradarea elementului divin („înger căzut în scrumieră/ şi în unicul tău ochi/ un continent asiatic plutitor”), a conducătorului religios, a astrului din centrul galaxiei şi, desigur, a creatorului de artă („papa va fi încet copulat de un vier/ iar soarele este tâmpit deşi galben şi roşu/ precum cântăreţii la pian în propriul căcat”). Apogeul decăderii spirituale absolute îl reprezintă figura lui Iisus din următorul poem: acesta simte nevoia să aibă depozite băneşti („iisus era un criminal şi era frumos precum cercul/ noaptea a îngropat bani şi cadavre în gheaţa eternă”), fiind asociat aici cu tema neînvierii, deşi Ivănceanu ne induce ideea că, totuşi, un fel de conservare ar fi posibilă. Poate şi din acest motiv al şaselea poem are structura unui retoric ritual de înmormântare („cine îi va doborî mama la înmormântare// cine îi va dona rinichii pentru transplant// cine îi va da inima porumbelului alb// cine îi va înrăma părul pubian// cine îi va bea ultimul scuipat// cine îi va coase buzele”) pus sub semnul unei autosuficienţe ce nu permite nici un fel de evoluţie, ci se rezumă la starea unei eterne stări embrionare („ei erau mulţumiţi/ toţi/ eu de asemenea/ embrionul cânta la cello în stomac”). Cel de-al şaptelea poem se deschide cu evocarea lui Nemrod, fondatorul imperiului babilonian după Geneză, iar în poem apare ca „fratele meu jumătate vânt jumătate scroafă” – incarnare a deşertăciunii şi sclav al stomacului, stăpân peste un tărâm de „zombi buni la suflet”. Finalul acestui poem aduce cu sine imaginea blocajului la nivelul comunicării poetice, al materiei care înghite în sine posibilitatea de a crea punţi („bridge joc numai singur”) spre alteritate şi devorează impulsul creator („nimeni nu-mi dăruieşte un bilet la film/ pământ îmi creşte încet în gură”).

Prin prisma celor afirmate mai sus se poate spune că secvenţa lirică „vomă” reprezintă haosul onto-poetic (în greacă „haos” vine de la „a căsca”, verb ce nu este nici el prea îndepărtat semantic de titlul acestui ciclu de poeme) ce precede naşterea universului poetic din „Mahúra sau facerea lumii în cinci zile” şi insolita ars amandi din ultimul ciclu de poeme al antologiei concepute de Ivănceanu însuşi. Aşadar, putem spune că primele şapte poeme din ciclul „vomă”, la care ne-am referit aici, sunt emanaţia unui logos inversus. Lipsit de aura spirituală, cuvântul creator este sufocat de propria sa coborâre în materie, subtilitatea iniţială atinge decăderea supremă şi devine excrement, ce se traduce la nivelul imaginarului poetic al lui Ivănceanu prin expulzarea pe gură a conţinutului stomacal. Extrapolând, se poate spune că modul în care Vintilă Ivănceanu înfăţişează scârba şi îşi trasează liniile “viziunii” sale poetice amintesc prin intensitate de Strigătul (1893) lui Munch cu siluete tremurate, pe fonduri dense şi groase, ce te duc cu gândul la ţipătul înfundat al omului modern zdrobit de angoasele existenţei, doar că de această dată strigătul este blocat de voma propriilor deşeuri emoţionale, iar vocea poetului este ea însăşi sufocată de materialitate, de densitatea apăsătoarea a vizibilului. Demonii interiori ai concretului par să stăpânească cetatea proiectată de Vintilă Ivănceanu şi să o devoreze din interior, iar „voma” este probabil singurul semn că poezia a avut cândva şi o încărcătură katharhică, dacă nu chiar şi o dimensiune vizionară.

Petrişor Militaru

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: