Posted by: petrisure | September 1, 2012

Gellu Naum: o călătorie spre centrul fiinţei

„Eu nu fac suprarealism. Eu sunt suprarealist.”

Gellu Naum

Situându-se într-o zonă de interdisciplinaritate, unde arhetipologia, psihocritica, psihanaliza, critica tematică şi fenomenologia imaginarului lucrează mână în mână, studiul Isabelei Vintilă explorează opera lui Gellu Naum ţinând cont atât de faptul că literatura suprarealistă interferează cu lumea arhetipurilor în zona visului, a inconştientului colectiv şi a celui individual, cât şi de faptul că ea, literatura, nu (mai) este înţeleasă drept ficţiune, ci stă sub semnul autenticului, al (auto)iniţierii şi al cunoaşterii de sine. În acest context poezia nu mai este un simplu cadru al iniţierii, ci un „un spaţiu al devenirii Fiinţei”, transformare ce cuprinde în genere trei secvenţe fundamentale: i) „o etapă a revoltei” faţă de tot ceea ce este învechit, limitativ, convenţional, inert etc. fiind asociată cu erotismul vulcanic; ii) o etapă a experimentelor de tip creator ce se manifestă mai întâi la nivelul grupului suprarealist şi apoi sunt dezvoltate în plan individual; şi iii) o etapă centrată pe salvarea fiinţei umane în faţa morţii prin împlinirea în cuplu, aşa cum apare ea în Nadja lui Breton sau în Zenobia lui Naum. Astfel, specificul revelatoriu al literaturii suprarealiste, subliniază  Isabel Vintilă, constă într-un anumit tip de dinamism alchimic ce implică nu numai o ascensiune „ci şi o regresie, ce plasează fiinţa în spaţiul primitivităţii, originarului, spaţiu interior în care se conturează o serie de imagini arhetipale psihologice, ontologice sau de factură culturală” (p. 14). De fapt chiar sintagme complementare precum „descrierea turnului” şi „culoarul somnului” sugerează necesitatea acestei dinamici antagoniste care să permită localizarea acelui „punct mintal” unde opusele (în exemplul nostru vertical vs. orizontal) nu mai sunt percepute ca fiind contradictorii, aşa cum afirmă Breton în Al doilea manifest al suprarealismului.

Demersul critic se deschide cu un capitol dedicat concepţiei suprarealiste despre literatură şi viaţă aşa cum este ea teoretizată de André Breton în cele trei celebre manifeste – incluzând aici rădăcinile dadaiste, influenţa freudiană, adaptarea unor elemente caracteristice doctrinelor esoterice în cadrul viziunii suprarealiste, dicteul automat, mitul Marilor Transparenţi etc. –, unde sunt trasate ideile definitorii ale viziunii suprarealiste, punând accentul pe faptul că activitatea inconştientului permite poeziei să devină o modalitate de descoperire a misterelor existenţei, din moment ce menirea artei este, după Breton, aceea de a „revela legăturile secrete dintre om şi Marele Tot” (p.28). Acest scurt moment de istoria ideilor literare ne va facilita înţelegerea celor două momente ale suprarealismului autohton: etapa „gânditoare” a suprarealismului (1924-1934), asociată unor reviste ca „urmuz” (Geo Bogza), „Alge” (Gherasim Luca, Jules Perahim) sau „unu” (Saşa Pană), urmată de al doilea val suprarealist ce îi cuprindea pe Gellu Naum, Gherasim Luca, Virgil Teodorescu, Paul Paun şi D. Trost (1945-1947), grup considerat de unii exegeţi ca fiind unicul autentic suprarealist din spaţiul românesc. Concluzia acestei introduceri este că literatura nu mai aparţine planului estetic, ci ea devine prin excelenţă o modalitate de sondare a celor mai profunde niveluri ale fiinţei umane, o cale de descoperire a sinelui. Din această perspectivă, Isabel Vintilă va vedea în călătorie arhetipul (auto)iniţierii, modalitatea supremă de revelare a propriului spaţiu interior, pe care Philippe Soupault îl identifica în primul volum de versuri suprarealist, Les champs magnétiques (1920), cu o fereastră „către inimă”. Nu vom insista aici pe faptul că ideea de călătorie interioară este prezentă chiar în titlul unor volume ale lui Naum precum Drumeţul incendiar (1936), Vasco de Gama (1940), Culoarul somnului (1944) sau Malul albastru (1990), dar se cuvine să subliniem că această călătorie va fi asociată cu inconştientul, motiv pentru care modalităţile de a accede la profunzimile fiinţei umane – visul, (auto)hipnoza, spiritismul, delirul, dicteul automat, desenele mediumnice, „le cadavre exquis” etc. – vor fi guvernate de Oneiros, fratele lui Hypnos: În acest fel devine evident cum „călătoria spre arhetipul interiorităţii, spre sufletul pur, nealterat”, se face la Naum prin intermediul visului. Visul este calea regală spre împlinirea prin eros: „spaţiul oniric este la Naum acela în care inconştientul se suprapune perfect peste elementele revelatoare din viaţa conştientă” (p.67), iar arhetipurile ce ţin de sfera visului („somn”), apei („rouă”), călătoriei, erosului (dorinţa este singurul „resort al lumii”, afirmă Breton în L’amour fou), regnului vegetal vor fi asociate cu suprarealitatea, căpătând alte valenţe onto-poetice decât cele cu care am fost obişnuiţi. Un alt exemplu de reinvestire hermeneutică ce trimite la spaţiul interiorităţii este arhetipul arborelui (prezent în Oglinda fără staniu de Breton, dar şi în Copacul-animal al lui Naum) care „nu mai reprezintă învelişul exterior al spiritului, ci chiar sinele colectiv, alimentat de fiecare generaţie în parte” (p. 49).

Aşadar prima etapă iniţiatică va sta sub semnul „eroului revoluţionar” ce are parte de întâlniri miraculoase, călătorii nocturne şi metamorfoze contrastante specifice scenariului erotic suprarealist prezent în poeme precum Calul erotic (volumul Vasco de Gama, 1940). Cea de-a doua etapă iniţiatică este una a experimentelor şi a experienţelor din cadrul grupului suprarealist român din anii ’40 având în centru ideea de suprarealitate şi cuprinzând texte cu pregnant caracter teoretic (Medium, Critica mizeriei, Teribilul interzis, Spectrul longevităţii. 122 de cadavre etc.), urmând ca în cea de-a treia etapă, a „recuperării purităţii Fiinţei prin dragoste”, Naum să îşi întoarcă privirea spre sine în ipostaza de iniţiat ce „împărtăşeşte tainele devenirii sale prin poezie” (p.95) – reprezentativ în acest sens este volumul Calea Şearpelui editat postum de Simona Popescu. Eroul revoluţionar se va dedubla treptat în diferite personaje-întâlniri ca, până la urmă, să se resoarbă într-un personaj-narator care devine din ce în ce mai complex şi mai cuprinzător. De fapt, aventura hermeneutică a Isabelei Vintilă, pornind de la identificarea arhetipurilor ce populează lumea lui Gellu Naum, ne relevă şi calea devenirii poetice a (psych)eului prin felul în care acesta se raportează la anumite imagini citadine specifice universului suprarealist (statuile, strada, oraşul, ceasul, umbra) sau la arhetipuri (bătrânul înţelet, poetul-copil, femeia-călăuză, călătorul, elemente primordiale, culori alchimice, animale mitice etc.), sugerând cititorului o posibilă cale de cunoaştere a propriului interior bazată pe potenţialul ritualic al poeziei de a canaliza libidoul (în sensul dat de C.G. Jung de energie psihică fundamentală) spre centrul fiinţei. Prin urmare, meritul cercetării întreprinse de Isabel Vintilă nu este numai acela de a fi reuşit să dezvăluie coerenţa interioară a discursului poetic naumian prin raportarea la arhetipurile recurente şi de a deschide noi orizonturi potenţiale de explorare a operei literare, ci şi de a oferi cititorului un model de lectură ce te clădeşte interior, în spiritul literaturii suprarealiste.

Isabel Vintilă, Gellu Naum. O călătorie spre arhetipul interiorităţii, Editura Timpul, Iaşi, 2010.

Recenzia a fost publicată în revista Mozaicul nr. 8 (165)/2012, p. 19.

Advertisements

Responses

  1. buna ziua,

    stiti cumva de unde as putea achizitiona un exemplar?

    multumesc


Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: