Posted by: petrisure | July 21, 2012

Basarab Nicolescu: modele spirituale şi chipuri ale operei (II)

Cel de-al doilea volum al cărţii De la Isarlîk la Valea Uimirii se intitulează Drumul fără sfârşit,ceea ce m-a dus imediat cu gândul la prima Mare Arcană din Tarot (Nebunul/ The Fool/ Le Mat), nenumerotată (asociată, prin urmare, cu cifra zero) şi reprezentând arhetipul căutătorului sau începutul călătoriei pe calea (auto)cunoaşterii, arhetip ce cuprinde în sine i) capacitatea potenţială celui ce caută cunoaşterea (subiectul) şi simultan ii) virtualitatea unităţii cunoaşterii (obiectul), virtualitate care se manifestă vizual, în toată splendoarea sa, în ultima Mare Arcană (cea a macrocosmosului) numită sugestiv Lumea (XXI). Din această perspectivă, cele 22 de arcane reprezintă, printre altele, 22 de evenimente, redate pictural, ce cuprind o cunoaştere tradiţională de la particulă (un microcosmos concertat la maxim, plin de posibilităţi) la lumea (macro)fizică, menită să îi ofere căutătorului informaţii esenţiale despre legile microcosmosului şi ale macrocosmosului. De această dată, Basarab Nicolescu ne oferă o abordare mai aprofundată a unor aspecte fundamentale pentru înţelegerea viziunii transdisciplinare despre om şi lume, împărţită în două secvenţe: una eseistică şi una de interviuri, ambele completându-se într-un mod fericit la lectură. Ţinând cont de aceste date, vom încerca să oferim cititorului, pe cât posibil, o sinteză accesibilă în care marile arcane ale transdisciplinarităţii să îşi dezvăluie semnificaţia, coerenţa şi aplicabilitatea.

Este ştiut faptul că noile descoperiri din fizica modernă au fost o provocare nu numai la nivel ştiinţific, ci şi la nivel epistemologic. Opera filosofului Stéphane Lupasco fiind un bun exemplu în acest sens, deoarece a deschis calea spre un nou tip de raţionalitate ce pune sub semnul întrebări viziunea clasică asupra realităţii şi vorbeşte despre logica terţului inclus, de un nou mod de a gândi lumea în care unitatea şi diversitatea pot coexista fără a fi percepute numai în aspectul lor contradictoriu, aducând în prim plan ceea ce Bararab Nicolescu numeşte viziunea transdisciplinară asupra lumii. Această viziune se regăseşte în cele paisprezece eseuri ce formează prima secţiune a volumului şi ea este rodul a peste 30 de ani de cercetare în domeniul transdisciplinarităţii. Dacă în metafizica modernă subiectul (dornic să cunoască) şi obiectul (de cunoscut) se aflau în separabilitate, revoluţia cuantică prin reprezentanţi ca Werner Heisenberg, Wolfgang Pauli sau Niels Bohr au promovat ideea că „există un terţ, între subiect şi obiect, care nu se poate reduce nici la obiect, nici la subiect” (p. 132). Este vorba de terţul tainic ascuns care, spre deosebire de terţul inclus al lui Lupasco de la nivel logic, acesta se situează la nivel alogicului. În reprezentarea realităţii transdisciplinare (p. 18) terţul ascuns se află în punctul de interacţiune dintre subiect şi obiect, în zona de non-rezistenţă la reprezentări şi formalizări de tip logic, o zonă ce este identică subiectului şi obiectului „pentru a face ca fluxul de informaţie să poată circula în mod coerent între subiect şi obiect” (p. 17). Prin urmare, acest dinamism subiect-terţ ascuns-obiect este fundamental pentru viziunea transdisciplinară, eliminând în acelaşi timp dihotomia subiect-obiect din viziunea clasică asupra realităţii şi punând cele două elemente antagoniste ale ecuaţiei în dialog prin intermediul terţului conciliator.

Dacă modernitatea promova o perspectivă ce se fundamenta pe separarea dintre subiect şi obiect, transdisciplinaritatea respinge relativismul postmodern şi introduce termenul de transmodernitate ce înlocuieşte binarul modern poezie-metafizică cu ternarul „poezie-metafizică-epistemologie” (Pompiliu Crăciunescu), făcând din cunoaşterea ştiinţifică o modalitate de cunoaştere ce trebuie integrată în sistemul de valori contemporan pentru a nu mai avea o percepţie fragmentară asupra lumii.

Prin prisma istoriei cunoaşterii, Basarab Nicolescu vorbeşte de patru niveluri de realitate ce pot fi identificate în studiul sistemelor naturale: nivelul microfizic, nivelul macrofizic, ciber-spaţiul-timpul şi nivelul supercorzilor, pe care momentan fizicienii îl consideră scheletul universului (p.49). Fiecare din aceste niveluri de realitate este descris un ansamblu de legi specifice, dar daca raportăm legile de pe un nivel cu cele de pe alt nivel avem de-a face cu o ruptură a conceptelor fundamentale ale unui nivel ceea ce face ca aceste două niveluri de realitate să fie diferite: „unitatea în diversitate şi diversitatea prin unitate – acesta pare a fi mesajul realităţii naturale”, subliniază Basarab Nicolescu. Astfel realitatea are i) o dimensiune pragmatică dacă ne gândim că este definită drept ceea ce rezistă experienţelor, descrierilor, formalizărilor noastre matematice şi ii) o dimensiune ontologică dat fiind faptul că natura participă la „fiinţarea lumii”, iar realul este definit drept ceea ce este. Dacă realul va rămâne inaccesibil cunoaşterii umane, realitatea (cu cele două dimensiuni ale sale) poate fi cunoscută, iar nivelurile de realitate sunt străbătute de un flux de informaţie ce are un anumit tip de coerenţă care se manifestă între cel mai „înalt” şi cel mai „de jos” nivel de realitate. Această coerenţă nu numai că permite comunicare dintre nivelurile de realitate, dar ea este o coerenţă deschisă ce se continuă „dincolo de aceste două niveluri-limită” cu o zonă de non-rezistenţă la experienţele, descrierile, formalizărilor noastre matematice etc., unde nu există nici un nivel de realitate. Această non-rezistenţă este dată de limitele simţurilor şi ale corpului uman, oricât de mult ar fi acestea ajutate de instrumente performante specifice cercetării ştiinţifice. În mare, zona de non-rezistenţă corespunde sacrului, care este raţional, dar nu este raţionalizabil (Edgar Morin): se poate observa prezenţa sau absenţa sacrului în lume şi în noi înşine, dar experienţa sacrului nu poate fi supusă unei anumite raţionalizări.  În acelaşi timp zona de non-rezistenţă este traversată de informaţia spirituală care îşi face de asemenea simţită prezenţa în zona de interacţiune dintre subiect şi obiect, precum şi pe diferitele niveluri de realitate ale subiectului şi pe diferitele niveluri de realitate ale obiectului. În acest fel conceptul de informaţia spirituală se dovedeşte a fi apt metodologic să creeze punţi transdisciplinare menite să deschidă noi orizonturi în ceea ce priveşte dialogul dintre ştiinţă şi religie.

În fond, conceptele transdisciplinare amintite mai sus nu fac decât să descrie un anumit tip de armonie ce caracterizează macrocosmosul şi microcosmosului şi care permite omului să comunice cu sine, cu alteritate, dar şi cu lumea infinitului mic şi cea a infinitului mare, deci îl face să aibă acces la cunoaştere. În acest context, resurecţia ideii de cosmos este, pentru Basarab Nicolescu, „elementul cel mai important al secolului XX în planul cunoaşterii” şi se referă la „ordinea Universului şi înseamnă de asemenea lumile, lumile lumilor nasc cosmosurile, iar totalitatea cosmosurilor alcătuieşte Universul” (p. 270). Dacă realismul clasic era fundamentat pe fizica clasică (ideea de continuitate, cauzalitate locală, determinism, separabilitate etc.), „fizica modernă nu mai este fizica modernităţii” (p. 273), noua viziune despre realitate în acord cu descoperirile din fizica cuantică (discontinuitate, aleatoriul constructiv, indeterminism, non-separabilitate) oferind şansa de a se întoarce la sursele sale autentice şi de a se transforma în ceea ce filosoful numeşte cosmodernitate, în care natura este un partener al omului contemporan (nu ceva ca trebuie dominat cu orice preţ!), iar revoluţia cuantică ar deveni un element formator actual şi complex al sistemului de educaţie, având în vedere atât analogiile pe care Stéphane Lupasco le stabileşte între lumea cuantică şi lumea psihicului uman, cât şi implicaţiile benefice pe care viziunea transdisciplinară asupra educaţiei le-ar putea avea la acest nivel. Termenul de cosmodernitate aduce în prim plan faptul că pe lângă discontinuitatea dintre diferitele niveluri de realitate, orice astfel de nivel se află în proximitate faţă de unul care îi este „superior” şi unul care îi este „inferior”, ceea ce ne arată că niveluri de realitate funcţionează într-o structură ternară, iar proximitatea lor generează un anumit tip de interacţiune, adică legile de pe un nivel de realitate operează cumva şi asupra legilor de pe celelalte două niveluri de realitate imediat proxime. În acest mod este posibilă legătura dintre diferitele niveluri de realitate, iar discontinuitatea dintre ele devine asemenea vidului de la nivel cuantic „plin” de toate posibilităţile sale specifice. Alte două concepte relevante pentru viziunea transdisciplinară sunt cele de  transgresiune şi transcultură, ele fiind pomenite în mod constant în dialogurile din cea de-a doua secvenţă a acestui volum, cuprinse sub numele de Fragmente. Pentru Basarab Nicolescu „transgresiunea este înscrisă în destinul intelectualului român care se deschide spiritului universal” (p. 157): Brâncuşi, Ionesco, Cioran, Eliade, Lupasco sau Andrei Şerban sunt tot atâtea exemple de modele spirituale ce au revoluţionat domeniul în care au activat sau activează şi au deschis noi căi spre permanentele valori spirituale ale umanităţii, spre transcultură. În acest sens, spune Basarab Nicolescu „intelectualul român ale germenele transculturii”. Cel de-al doilea volum al cărţii De la Isarlîk la Valea Uimirii continuă drumul deschis de primul, însă nuanţele din răspunsurile la întrebările fundamentale despre univers, fie el micro- sau macro-, vin să completeze în mod rafinat informaţiile despre rostul median omului dintre infinitul mic şi infinitul mare. Aceste informaţii, expuse în spiritul transdisciplinar, reprezintă forma cea mai accesibilă şi completă la care poate avea acces cititorul contemporan ce simte nevoia să înţeleagă, la nivel epistemologic, datele fundamentele ale lumii în care trăieşte în conformitate cu nivelul de cunoaştere ştiinţifică pe care omul l-a atins până în momentul prezent.

Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii. Drumul fără sfârşit, volumul II, prefaţă de Irina Dincă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

 Petrişor Militaru

Recenzia a fost publicată în revista Mozaicul nr. 7 (165)/2012, p. 15.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: