Posted by: petrisure | July 21, 2012

Basarab Nicolescu: modele spirituale şi chipuri ale operei (I)

Noua carte a lui Basarab Nicolescu De la Isarlîk la Valea Uimirii, împărţită în două volume consistente – Interferenţe spirituale şi Drumul fără sfârşit, reface implicit atât traseul spiritual al filosofului şi fizicianului român, cât şi reţelele cognitive complexe care stau la baza viziunii transdisciplinare ce se structurează în jurul a patru secvenţe eseistice memorabile: „Ctitorii”, „Mentorii”, „Permanentul miracol al prieteniei” şi „Interferenţe spirituale”. Prima secvenţă se referă la acele personalităţi ale culturii româneşti şi europene care au contribuit – uneori prin dialog direct, alteori prin opera lor – în mod fundamental la formarea concepţiei lui Basarab Nicolescu despre om (fie el interior sau exterior) şi despre lume (fie ea microfizică sau macrofizică) şi a modului in care viaţa face ca interacţiunea dintre om şi lume să aibă un sens principal şi altele secundare care derivă din el. Dar, înainte de a ajunge la propria viziune asupra lumii, Basarab Nicolescu subliniază că, în adolescenţă, rolul esenţial îl au profesorii ca „maeştri de viaţă”, acei profesori capabili să trezească, în tinerii pe care îi formau, dorinţa de a avea un ideal şi năzuinţa, ca de aici înainte, acel ideal să se împlinească în ciuda faptului că iniţial el părea imposibil de atins. Semnificativ este că, în primul eseu cu care se deschide acest volum, vom găsi scrisoarea (adresată de tânărul Basarab Nicolescu doamnei directoare a Liceului „I.L. Caragiale” din Ploieşti) în care se află prima mărturie scrisă a unui impuls de natură explicit transdisciplinară: „Există o apropiere de esenţă a unor domenii de activitate umană aparent foarte distincte. E ca şi cum ar exista un punct-origine comun şi un punct final unic, iar pe aceste două puncte s-ar sprijini umilele dar înălţătoarele linii de forţă ale gândurilor şi sentimentelor omului. Diversitatea liniilor de forţă este infinită, dar există o convergenţă riguroasă a lor, iniţială şi finală.” (s.n.) Scrisoarea este datată 15 octombrie 1965. De asemenea, prin interogaţiile sale legate de implicaţiile epistemologice ale noilor descoperiri din ştiinţa modernă ce au stat la baza mecanicii cuantice – din Eonul dogmatic (1931) şi din Cunoaşterea luciferică (1933) – şi prin conceptul de antinomie trasnfigurată ce este înrudit semantic cu lupasciana starea T, Lucian Blaga este primul mare precursor al transdisciplinarităţii, precedându-l pe Stéphane Lupasco, filosoful francez de origine română cunoscut pentru  logica dinamică a contradictoriului, o logică non-artistotelică ce a influenţat atât literatura (André Breton), cât şi arta suprarealistă (Salvador Dali). Alături de Blaga şi Lupasco, din aceeaşi categorie a ctitorilor, mai fac parte Ion Barbu (Basarab Nicolescu demonstrează în eseul său de ce Joc secund este „o bijuterie a transdisciplinarităţii”), Mircea Eliade („religiozitatea este universală şi ea se găseşte adesea în conflict cu religia”), C.G. Jung („unificarea contrariilor la un nivel superior […] este un proces psihic de dezvoltare care se exprimă prin simboluri”, Comentariu la Misterul Florii de Aur), Wolfgang Pauli (a cărui concepţie despre realitate – ca şi cea a lui Jung sau Lupasco – este compatibilă cu viziunea transdisciplinară), Eugène Ionesco (în acest caz, teatrul devine un mijloc de a integra discontinuitatea experienţei afective, după cum subliniază Wylie Sypher), Benjamin Fondane („Fondane visează o adevărată revoluţie care ar revela Fiinţa în întreaga ei splendoare de participare la cunoaştere.”) şi Emil Cioran, cel care „adoptă mai întâi o logică, apoi un fel de metafizică a terţului inclus […], fondată pe «voluptatea contradicţiei» şi o anume nobleţe a lamentaţiei care-i diluează lacrimile în subtilităţile paradoxului”, conform descrierii inspirate a Simonei Modreanu din monografia pe care o dedică filosofului născut la Răşinari.

Cea de-a doua secţiune a volumului este dedicată „mentorilor”, oameni remarcabili ce au avut un rol fundamental în formarea intelectuală şi spirituală a tânărului Basarab Nicolescu: profesorul de matematică Ion Grigore de la Liceul „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti („era ghidul minţii mele”, spune autorul vorbind despre relaţia profundă dintre elev şi maestru), profesoara de matematică Aspasia Vasiliu („protectoarea discretă a vieţii mele afective”) şi, ulterior, lingvistul Alexandru Rosetti care editase şi îngrijise în 1966 Joc secund şi care îl încurajează pe Basarab Nicolescu să scrie cartea ce se va intitula Ion Barbu – Cosmologia „Jocului secund” (1968), volum ce va reprezenta un moment de cotitură în evoluţia exegezei barbiene. Următorul eseu este o meditaţie asupra suferinţei inutile pe care au îndurat-o prizonierii români de război din lagărele sovietice, un semnal de alarmă menit să ne atragă atenţia asupra nivelului de inconştienţă pe care îl poate atinge omul orbit de himera ideologiei. Între 1942 şi 1948 Anton Nicolescu, tatăl lui Basarab, a fost prizonier în patru dintre aceste lagăre, trecând prin cumplite experienţe limită ce sunt descrise în manuscrisul inedit Note asupra lagărelor sovietice, citat adesea ca mărturie pe parcursul acestei evocări. „…imaginaţia omului nu are limite în explorarea răului şi a ororii, chiar dacă scântei de umanitate nu sunt niciodată absente.”, concluzionează Basarab Nicolescu. Încărcătura afectivă a acestei secţiuni a volumului este amplificată de rugăciunea pe care autorul o rosteşte întru mântuirea sufletului lui Heinsenberg: „Savant printre cei savanţi, îndrăzni-voi să te numesc fratele meu spiritual?/ Dormi în pace!

Următoarea secvenţă eseistică se focalizează în jurul „permanentului miracol al prieteniei”, Basarab Nicolescu revelându-ne în ce fel au participat fiecare din marii săi prieteni la configurarea unei modalităţi de realizare a unităţii cunoaşterii şi a unităţii fiinţei pe calea deschisă de viziunea transdisciplinară asupra lumii: scriitorul Michel Camus („unul din ultimii mari epistolieri francezi”, „prietenul cel mai apropiat din Franţa”), artistul plastic portughez Lima de Freitas („Lima a fost, alături de poetul şi filosoful francez Michel Camus, însoţitorul meu cel mai apropiat în aventura transdisciplinarităţii.”), poetul argentinian Roberto Juarroz („Să fi fost oare o întâmplare faptul că a simţit nevoia să strecoare între «terţ» şi «inclus» sintagma «în mod secret»?”), filosoful şi istoricul de artă elveţian René Berger („De-a lungul timpului, am descoperit în sfârşit ce anume căuta René: o dimensiune verticală care este în acord cu timpurile noastre, dar le şi conferă un sens…”) şi eseistul, poetul şi dramaturgul André Chouraqui (traducerea „poate deveni o ştiinţă vie, deschisă către rădăcinile culturilor existente…”), cunoscut şi ca traducător al Bibliei ebraice şi al Coranului în limba franceză. În acelaşi timp evocarea prietenilor din România este un bun prilej de rememorare a unor momente biografice semnificative: poetul Mircea Ciobanu este atât redactorul de carte al debutului editorial al lui Basarab Nicolescu (1968), cât şi cel care îi va edita, la Editura Eminescu, în martie 1992 prima ediţie a cărţii despre Jakob Böhme, subliniind în textul de pe coperta a patra că pe lângă pregătirea ştiinţifică, Basarab Nicolescu este „înzestrat cu acea privire fără nume a umbletului printre tenebre” ce îi permite să pătrundă în profunzimile textului barbian sau böhmian. De asemenea, evocarea Liceului „Ion Luca Caragiale” din Ploieşti, unde a profesat şi Eugen Lovinescu, ne conduce gradat spre lucrarea lui Eugen Siomion despre opera lui Mircea Eliade, spre ceea ce istoricul a numit „iniţierea prin cultură”. Pe lângă scriitorul Vintilă Horia, poetul Cezar Ivănescu, poetul şi diplomatul Stelian Oancea, scriitorul şi editorul Leonid M. Arcade, sculptorul Victor Roman, graficianul Mircia Dumitrescu sau pictorul Victor Cupşa, nu putea lipsi din această pleiadă reprezentativă pentru spiritul românesc regizorul Andrei Şerban, „român prin geniul transgresiunii, care a permis câtorva creatori din spaţiul nostru natal să se înscrie într-o dimensiune universală”.

 Ultima secţiune a volumului, „Interferenţe spirituale”, cuprinde o serie de meditaţii asupra zonelor de intersecţie sau de dialog în care viziunea transdisciplinară se intersectează cu concepţia unor mari gânditori contemporani ca Werner Heisenberg,  René Daumal, Mircea Eliade, Edgar Morin, Sarane Alexandrian sau Adonis, cel mai important poet arab contemporan.

Primul volum al acestui itinerar iniţiatic, intitulat expresiv De la Isarlîk la Valea Uimirii, este o îmbinare de elemente discursive confesiv-autobiografice cu reflecţii subtile pe marginea diferitelor aspecte ce definesc viziunea transdisciplinară, pornind din Isarlîkulpestriţ şi multicultural al intersecţiei şi al dialogului şi tinzând spre un spaţiu conciliator şi unitar, „unde contradicţiile ni se prezintă, nu pentru a se anihila, nu pentru a se autodistruge, ci pentru a coexista într-o realitate mai înaltă, mai mare…” ca în Valea Uimirii din poemul lui Attar. Cartea reprezintă o lectură hrănitoare pentru un cititor dornic să înţeleagă un nou model de realitate aflat în acord cu cunoaşterea ştiinţifică şi spirituală a lumii prezente, în care unitatea cunoaşterii şi unitatea fiinţei intră în rezonanţă sub semnul misterios al terţului ascuns.

Basarab Nicolescu, De la Isarlîk la Valea Uimirii. Interferenţe spirituale, volumul I, prefaţă de Irina Dincă, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2011.

Petrişor Militaru

Recenzia a fost publicată în revista Mozaicul nr. 6 (164)/2012, p. 15.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: