Posted by: petrisure | July 2, 2012

Victor Brauner (II) de Alain Jouffroy

[…] Astfel naivitatea unui pictor este, de multe ori, chiar condiţia profunzimii operei sale. Ne autoiluzionăm opunând mereu naivitatea conştiinţei. Un artist poate fi în acelaşi timp conştient şi naiv. El poate încerca să picteze, cum face Brauner, Viaţa interioară sau Spaţiul psihologic, într-un mod în acelaşi timp spontan şi lucid. Opera sa este infantilă dacă ea este doar naivă; doctă, dacă ea este produsul exclusiv al unei voinţe. Brauner împacă aceste contradicţii. El ştie şi nu ştie ceea ce pictează. El este martorul cel mai sensibil al propriilor sale descoperiri. El caută fără încetare să le reinterpreteze pentru el însuşi. El nu se limitează la noaptea indescifrabilă în care au adormit alţii. Dar nici nu dă prea mare deschidere diurnului.

Între câine şi lup – acesta este climatul său poetic de creaţie. El trece de la spontaneitate la cea mai savantă elaborare, fără alte dificultăţi decât cele pe care el însuşi le inventează. Orice simplificare intelectuală îi este complet străină. El trăieşte fiecare dintre contradicţiile pe care le traversează spiritul său pe calea pe care el însuşi şi-a ales-o într-un mod original. Rând pe rând, apar: Victor infantil, Victor inadaptat în lumea actuală, Victor luptând împotriva opresorilor, Victor-în-marea-sa-înţelepciune, o mie de personaje ale unui veritabil teatru interior, care joacă această tragicomedie universală ce este, în orice circumstanţe mentale, căutarea eternă a adevărului.

O mie de personaje: fiecare tablou corespunde unui moment unic al vieţii, o faţetă a fiinţei-în-devenire-perpetuă care este artistul. Fiecare tablou repune în chestiune pe cele care îl precedă, considerate definitiv acceptate. Fiecare tablou revelează o altă posibilitate nebănuită a eului multiplu al lui Brauner şi de aceea opera sa este cel mai bun model pe care l-am putea propune pentru studiul celor „O mie de personaje” care gravitează în interiorul sferei eului. Picasso însuşi, în continua sa dorinţă de afirmare a superiorităţii asupra contemporanilor săi, face mai timid un apel la toţi „ceilalţi” care-l bântuie. El se lasă prea uşor

sedus de aspectele cele mai spectaculoase ale personalităţii sale. Victor, mai atent la sursa sentimentelor, se păstrează în apropierea adevărului interior. El ascultă în el însuşi muzica necunoscută care ţese realitatea subiacentă unui om. Întors către acest interior, el pictează în stare de ascultare. El face să se nască tabloul în el însuşi, înainte de a-i da a doua naştere pe pânză. Astfel întreaga sa operă, aşa cum bine a observat Sarane Alexandrian, are valoarea unui jurnal intim sau unei confesiuni.

Această transparenţă a omului în faţa operei sale care lasă să apară fiecare dintre schimbările interioare pe care le suferă, explică succesiunea acestor perioade, ce caracterizează evoluţia celor mai reprezentativi artişti ai timpului nostru. Cu ele, metamorfoza unui om în mai multe etape şi revelarea diferitelor componente ale eului şi-au găsit pentru prima dată expresia plastică. S-a spus că ele ar corespunde unor îndoieli asupra validităţii fiecărei noi forme de expresie. Dar nu. Doar libertatea formală a picturilor contemporane a făcut posibilă schimbările de stil care, în cazul lui

Picasso, ca şi în cazul lui Klee şi al lui Victor Brauner, implică mereu o schimbare de orientare spirituală şi o voinţă de a merge mai departe în explorarea a ceea ce este. Această libertate a salvat viitorul de orice obligaţie faţă de trecut: cea a picturii, ca şi aceea a pictorului. Căci pionierii artei moderne mai puţin au distrus academismul şi mai mult au construit posibilitatea altor picturi. Ei au permis cu adevărat fiecărui pictor să se aventureze în domeniul tuturor contradicţiilor.

Victor Brauner, mai liber decât oricare altul, se foloseşte de această posibilitate nelimitată a metamorfozelor. Niciodată în istoria picturii nu s-a mers atât de departe în expresia dramatică a demonologiei secrete a unui individ. Niciodată nu s-a asistat la un spectacol de o asemenea energie în autocontradicţie. Brauner se joacă de-a principiul identităţii precum marea cu un dop. Opera sa este revelaţia faptului că un om conţine toate posibilităţile şi că el poate trăi în armonie cu tot ceea ce traversează, oricare ar fi direcţia parcursă.

El oferă exemplul unei libertăţi totale către sine însuşi, cheie şi condiţie primă a oricărei libertăţi.

Orice creaţie artistică presupune un mister original. Din momentul în care încercăm să pătrundem sensul secret, încărcătura universală a unei opere ce aparţine unui mare pictor, ajungem curând să ne punem întrebarea: De ce aceste tablouri mai degrabă decât altele? Ce forţe psihice au susţinut apariţia lor într-o lume care nu părea să le aştepte şi în care ele joacă rolul imaginilor exemplare pentru o mai completă înţelegere a acestei lumi? Ce determină oare cristalizarea unei viziuni originale asupra omului şi a universului?

Scriitorii nu încetează să inventeze noi răspunsuri la aceste întrebări care, în ciuda a toate, rămân obsedante. Rare, s-ar părea, rămân răspunsurile care aduc o încărcătură totală acceptării pure şi simple. Explicaţiile, justificările fără număr pe care le suscită nu fac decât să sporească neliniştea. Oricare ar fi fineţea analizei şi a interpretării, marea operă nu încetează să se îndepărteze dincolo de încărcătura cuvintelor: eşecul analizei te face să crezi în existenţa unei lumi incomunicabile şi suverane. Astfel, în urma unei stranii neputinţe a gândirii, opera se metamorfozează în mod secret în altceva decât este ea însăşi: imaginea dispare şi face loc inefabilului. Suntem curând conduşi într-o regiune a fiinţei care nu are nici nume, nici formă, nici limite şi care face absurdă însăşi ideea de „pictură”. O groapă de netrecut se sapă între conştiinţa noastră şi ceea ce, în noi, se îndepărtează de conştiinţă. Şi totuşi, paradoxul continuă, noi rămânem legaţi de operă, conectaţi prin legături atât de subtile, încât n-am şti niciodată să vorbim despre ele, ramificate în toate părţile fiinţei noastre. Opera de artă face să se împlinească marea ruptură a spiritului.

De aceea, în vederea unei reduceri parţiale a misterului, eu nu cred că este superfluu să vorbesc despre un om care a realizat o operă şi a încercat să o alăture pe aceasta lui însuşi, fără totuşi să renunţe la înţelegerea acestui mister prin această operă. Acest du-te vino critic este necesar exegetului.

Înainte de a rezista „în faţa unui câmp de grâu”, cum spera Braque sau în faţa unei stări excepţionale a conştiinţei, aşa cum ne-o dorim, un tablou trebuie să reziste în faţa autorului său. O anumită corespondenţă trebuie să fie semnalată între comportamentul unui artist şi expresia sa. Locul comun, care constă în a spune că o mare operă este separată radical de cel care a realizat-o şi pe care critica obiectivă trebuie să o analizeze separat, este pur şi simplu absurd. Faptul că Baudelaire frecventase atelierul lui Delacroix nu este cu siguranţă fără legătură cu profunzimea studiului pe care i l-a consacrat. Faptul că Apollinaire frecventase pe Rousseau Vameşul şi Picasso nu l-a incomodat cu nimic, ci din contră i-a favorizat accesul la esenţa tablourilor celor doi. Faptul că Breton i-a avut ca prieteni pe Duchamps, Max Ernst, Tanguy, Brauner sau Matta l-a condus în mod natural la a scrie despre aceşti artişti, pe care întreaga societate i-a respins iniţial, texte fondatoare, a căror publicare în Suprarealismul şi pictura reprezintă una din cele mai mari revoluţii ale artei.

Victor Brauner a fost prietenul meu. Fără această prietenie nu aş fi fost ceea ce sunt. El a fost primul care a ştiut să mă iniţieze în experienţa spirituală a picturii. El m-a făcut să pătrund într-un domeniu secret şi sacru: cel al creaţiei. Datorită lui am conştientizat anumite exigenţe noi, pe care nu le-am văzut mai bine formulate de nici un alt pictor.

Într-adevăr orice om este pentru el însuşi o operă de artă. El se modelează în fiecare moment prin interior. El trece de la opacitate la transparenţă, de la haos la rigoare, de la furie la înţelepciune. Astfel, el începe în el însuşi ciclurile succesive de „sălbăticie” şi de „civilizaţie”, ce împart istoria umanităţii. El se cristalizează, se dizolvă şi se reconstruieşte, ca anumite oraşe, a căror distrugere nu le împiedică niciodată să renască şi să combată viitoarele bulversări. Victor Brauner se supune acestei legi. El rezolvă eliptic mai multe forme de sensibilitate, mai multe cicluri de gândire şi deci mai multe civilizaţii. Fiecare dintre perioadele artei sale corespunde accederii la un grad nou în acest urcuş către o civilizaţie universală spre care el a tins până la sfârşit.

Traducere din limba franceză de Petrişor Militaru

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: