Posted by: petrisure | April 5, 2012

Emil Brumaru şi natura „angelică” a eului liric (fragment)

Încă din volumul de debut eul liric se transfigurează pe sine printr-o metaforă care face trimitere la aspectul exterior, deşi se referă la puritatea („fără cusur”) şi lumina angelică: „O, azi sunt bucuros ca un cristal!/ Fără cusur mi-s hainele de înger./ Mi-e fiecare nastur triumfal/ Încoronat de proaspete răsfrângeri.”(Cântec). În volumul „Julien Ospitalierul”, personajul omonim, mască evidentă a eului liric, nu putea fi decât urmaşul „îngerilor” de tip dandy: „[Julien Ospitalierul] Încheie dulce lanţul vechei spiţe/ A îngerilor la pantofi cu glanţ.”(Primele tangouri ale lui Julien Ospitalierul).

Identificarea cu îngerul sau serafimul se face, mai întâi, indirect în interiorul unei idile în care, îndrăgostindu-se, îngerul îşi pierde statutul ierarhic, „Eram un înger serios / Dar m-a vrăjit un diamant/ Şi-ntr-un castel cu crini pe jos/ I-am devenit curând amant.// De-atunci toţi îngerii ceilalţi/ Mă ocolesc ca pe un iz/ Când sug bomboane dulci cu malţ/ Sub ziduri vechi de cărămizi.” (Poveste), urmând apoi ca eul liric să intre în contact direct cu fiinţele intervalului prin contemplaţie, „Singur în lumina albă/ Sprijinitu-m-am de-o nalbă,// Fericit că pot s-aştept/ Fluturii să-mi intre-n piept// Şi-am stat până-n amurg/ Privind îngerii cum curg// Peste un perete blând/ Lângă nalbă-ngenunchind./ Iar apoi, când s-a-nnoptat/ Am rupt nalba ş-am plecat.// Şi nimeni nu mai ştiu/ De-atunci de trăiesc sau nu… ”(Ultima baladă). Această contemplaţie, care se desfăşoară într-un plan cotidian, poate avea ca efect o stare extatică : „În timpul acestei levitaţii/ întâmplătoare, ce-a avut loc în spaţiul/ trist şi pustiu din spatele casei mele, mi-a fost frică să nu fiu răpit de îngeri.” (Catalog de nimfe), „Sunt ştampilat de îngeri,/ Nu pot să mă mai apăr.”(Elegie) sau „Era-n amurg şi îngeri mulţi/ M-au răsfăţat ca pe un sfânt.” (Cântec naiv). Alteori, dezamagirea sau deziluzia îl îndepărtează de planul angelic scoţându-l de sub protecţia acestuia: „Nici un înger nu-mi mai ţine/ În spinare sufletul.”(Elegia), „Mă trezesc de dimineaţă/ înger condamnat la viaţă…” (Bocet de adult), „Căci eu sunt serafu-n care/ Tristeţea a prins lin floare…”(Chiuitură).

O identificare directă întâlnim pentru prima dată în poemul narativ Dulapul îndrăgostit din volumul omonim : „Au urmat, povestea îngerul Emil Brumaru celui care nu mai era decât o fermecătoare amintire vesperală a lui J.O., au urmat…”, care este valorificată apoi în volumul Ruina unui samovar, primind şi atributul carnavalesc de „jongler” captivat de senzualitatea sacralizată a sânului : „Eu, Îngerul jongler Emil Brumaru,/ De Dumnezeu zvârlit ca zarul/ Unui amurg pe-acest pământ,/ Cad, şase-nouă, între sânii/ Ce-i ţin pios în palma mâinii/ Şi le sărut ţuguiul sfânt.” (Baladă). Unul dintre biografii mai puţin cunoscuţi ai lui William Blake, Frederick Tatham, evidenţiază importanţa factorului spiritual în amplificarea creativităţii lui Blake, subliniind, în acelaşi timp, natura accidentală a acestor intersectări: „[Blake] spune despre sine că este prietenul spiritelor, care îl învaţă, îl dojenesc, cu care se ceartă şi se sfătuieşte, într-un mod familiar specific unei relaţii foarte apropiate.” Se cuvine, touşi, să atragem atenţia că angelicul din poemele lui Emil Brumaru este un factor decorativ şi nu spiritual cum se întâmplă în cazul poetului englez.

Îngerii apar chiar şi în ipostaza lor clasică de mesageri, de purtători ai sensului poetic, chiar dacă uneori sub formă anecdoctică, „O, acel vers, subţire maţ de flutur,/ Chioşc de cocon, desmăţ al smirnei moale,/ Crud pârţ de înger chiflicind cristale,/ Rouă regească-n turn ce-arar o scutur! ” (Baladă), alteori elegiacă: „Şi de atunci străbat oceane-n spume/ Bând catifele, mestecând lungi gume,// Şi trimeţând, senin, din naufragii/ Îngeri cifraţi în sticle drept mesagii.” (Baladă). Versul definit mai întâi drept „crud pârţ de înger chiflicind cristale”, evoluează treptat şi devine purtător al unui sens esenţial, ceea ce-l face mereu dezirabil: „Încep să scriu cum îngeri cresc// Şi între aripi duc un fruct/ Prin aerul nerăbdător/ De a-mi sări în ajutor// Cu geana să-l despic uşor/ Şi cu lumina ochilor/ Miezul să-l pipăi ne-ntrerupt.”(Confesiunile unui băutor de ceai).

Lirica lui Emil Brumaru reprezintă universul casnic al „paturilor sfinte” (Şapte cântece naive pentru parfumat gura), de unde nu lipsesc „celestele damigene” (Ultimele tangouri ale lui Julien Ospitalierul) şi nici „îndrăgostiţii serafi” (Povestea boiernaşului de ţară şi a fecioarei cu lindic zglobiu). Aşadar, universul poetic al Emil Brumaru stă sub zodia erotismului, a senzorialului şi a carnavalescului. Etimologia cuvântului carnaval, provenit din italiana veche de la „carnelevale” sau „carnelevare”, ne dezvăluie semnificaţia profundă a exaltării senzoriale din aceste poeme: carnaval înseamnă „a sărbători carnea” (caro „carne” + levare „a sărbători, a pune în lumină”). „Îngerii” lui Emil Brumaru sunt proiecţii ale eului ce descoperă dorinţa erotică (cupido), această zeitate care generează un carnaval liric al voluptăţii, unde eul liric adoptă formele recurente ale barocului, precum deghizarea, disimularea sau iluzionarea[1], în care impulsul spiritualizant rămâne latent sau virtual. Întâlnim în discursul liric o exacerbare a formei în defavoarea conţinutului, o exuberanţă calculată, un entuziasm lucid, o naivitate dorită, o tandră îndrăzneală.

„Îngerii”, „serafimii” şi „heruvimii” nu se deosebesc în discursul liric prin atribute sau contexte specifice, fiindcă, neavând nici o legătură cu imaginarul religios care le atribuie funcţii şi atribute diferite ierarhiilor celeste, ei apar, mai întâi ca protectori ai ungherelor şi guvernatori ai intimităţii, favorizând apropierea dintre universuri, savurarea miresmelor şi a alimentelor. Treptat îngerii trec de la plăcerile gustative şi olfactive la cunoaşterea extazului erotic. În final, după ce îşi asumă masca unor personaje ca Detectivul Arthur, Julien Ospitalierul sau Robinson Crusoe, chiar eul liric devine „Îngerul jongler Emil Brumaru”, marcă a împăcării cu sine, a recunoaşterii propriei identităţi, păstrând în acelaşi timp conştiinţa măştii asumate de „jongler”: de spectator şi de obiect al spectacolului, de actor şi de regizor al carnavalului unde contemplatorul găseşte momentul favorabil de a se întoarce spre sine şi de a savura hazardul propriei condiţii, de clovn şi de înger, de trup şi de suflet, de unde şi metafora, specifică lui Emil Brumaru, a îngerilor care „plâng”, probabil o contraparte inconştientă a clovnului care plânge.

În viziunea poetului, figurile îngerilor sunt convenţionalizate ca pretext ludico-ironic, fiind puse în rezonanţă tocmai cu aspectele care nu le caracterizează: senzorialul, corporalul, senzualitatea, ludicul şi carnavalescul. Deşi sunt rodul fanteziei creatoare, „îngerii” lui Emil Brumaru au propriul lor traseu poetic: sunt puşi mai întâi în relaţie cu plăcerea simţurilor, urmând să descopere voluptatea şi, în cele din urmă, să treacă din planul „drăgălaşului” şi al imediatului într-un plan uşor livresc, al eului poetic narcisist care se contemplează pe sine în ipostaza sa de creator ludic, de „spirit care se ruşinează de propria sa gratuitate”[2]. De aceea vom spune că „pseudo-angelologia” lui Emil Brumaru este o „categorie negativă”, în sensul pe care Hugo Friedrich în dă acestei sintagme, fiindcă eul liric nu se raportează la o problematică de tip filosofic sau estetic care integrează figura îngerilor, ci creează un spaţiu poetic fals angelic, care ţine de eroticul comico-ludic ce îmbracă uneori forme elegiace.

Rafinarea discursului liric se face prin transfigurarea unui univers cotidian în care centrul este viaţa amoroasă a „fiinţelor” minerale, vegetale, animale sau umane, prin descrierea unor stări interioare marginale, pătimaşe, care, în general, nu au nici un fel de subtilitate metafizică, dar care generează o savoare spectaculoasă. Originalitatea lui Emil Brumaru provine tocmai din valorificarea marginalului, unui vocabular considerat „underground”, nonexpresiv, voit patetic, dar înnoitor la nivelul expresiei prin explorare a zăcămintelor noncomformiste, a zonei care, din punctul de vedere al istoriei mentalităţilor, aparţine argoului şi tabuurilor.

Poetului Emil Brumaru îi place să se joace cu cuvintele, să jongleze cu ele, să audă cum sună dacă le aşează unele lângă altele. Universul său liric trădează un fel de ataşament sau de devoţiune faţă de cuvintele care emană voluptate prin ceea ce sugerează sau prin corespondentul lor fonetic. Poetului îi plac forma cuvintelor, sunetul lor, alăturarea şi combinarea lor în discursul liric. Lectura versurilor creează o stare de fascinaţie, care se amplifică treptat, în citirorul care îşi poate regăsi propriile fantasme sau rădăcinile unora pe care, până atunci, nu le bănuise. Este un univers al detaliului semnificativ, al inocenţei provenite tocmai din rostirea dorinţei, al unei voluptăţi copleşitoare care incită imaginaţia receptorului sedus de rafinamentul şi transparenţa unor fantezii atât de lucide uneori.


[1] Cf.Jean Rousset, Literatura barocului în Franţa. Circe şi păunul, în româneşte de Constantin Teacă, prefaţă de Adrian Marino, Editura Univers, Bucureşti, 1976.
[2]Lucian Raicu, Critica – formă de viaţă, Editura Cartea românească, Bucureşti, 1976.

Fragment din capitolul „Pseudo-angelologia: poezia lui Emil Brumaru şi metafizica blocată în contingent”, în Prezenţe angelice în poezia română, Editura Aius, Craiova, 2012.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: