Posted by: petrisure | February 28, 2012

Roberto Juarroz şi poezia verticală

Roberto Juarroz s-a născut pe 5 octombrie1925 în localitatea Coronel Dorrego, Buenos Aires. Cunoscut mai mult ca poet şi eseist, el a fost, de asemenea, directorul revistei „POESIA=POESIA” între anii 1958 şi 1965, dar şi profesor de literatură la Universitatea din Buenos Aires (1971-1984). Titlul revistei pe care a condus-o nu face decât să sublinieze credinţa sa că „poezia nu poate fi egală decât cu sine, ea neputând fi politică, socială sau filosofică”, după cum declara Juarroz în interviul acordat lui Jacques Meunier în Les Lettres françaises (aprilie 1993). În revista „POESIA=POESIA” el a publicat numeroşi autori sud-americani de la Octavio Paz la Antonio Porchia, dar şi traduceri remarcabile din autori francezi, printre care se numără suprarealişti ca Paul Éluard sau Antonin Artaud. Pe lângă opera sa poetică, Roberto Juarroz a publicat diverse eseuri despre poezie, precum Poezie şi creaţie (Dialog cu Guillermo Boido, 1980), Poezie şi realitate (1992) sau Poezie, literatură şi hermeneutică (Conversaţii cu Teresita Saguí, 1987). Reflecţiile sale asupra poeziei, aşa cum reiese din cărţile amintite anterior, sunt atât de concentrate şi de specifice viziunii sale încât este destul dificil ca ele să fie înţelese în afara discursului său eseistic sau poetic.

Dacă Sylvia Plath (1932- 1963) îşi exprima, în poemul I am vertical (1961), dorinţa de a-şi manifesta propria orizontalitate resimţită ca ritual de integrare în ritmurile cosmice („Dar aş fi mai degrabă orizontală. […]// Este mult mai natural pentru mine să mă întind jos./ Apoi, cerul se află într-un deschis dialog cu mine,/ Şi voi fi de folos atunci când mă voi culca în cele din urmă:/ Apoi, copacii mă vor putea atinge o dată şi florile vor avea timp pentru mine.”), poetul argentinian Roberto Juarroz va fi recunoscut în literatura universală pentru ceea ce el însuşi a numit poesía vertical, un gen de poezie greu de încadrat în normele literare, dat fiind faptul că au aerul unor aforisme criptice sau ale unor silogisme în zigzag ale căror semnificaţie ascensională, metafizică, depinde de treptele pe care tăietura versului o sugerează prin această ierarhie implicită de linie frântă, discontinuă. În 1958 a publicat primul volum de poeme intitulat Poesía Vertical, dintr-o serie de cincisprezece astfel de cărţi, ultima fiind publicată în 1997 de soţia sa, Laura Cerrato, ea însăşi autoarea unor volume de versuri sau de critică literară. Întrebat fiind despre viziunea sa poetică, Juarroz a dat un răspuns ce aminteşte în mod evident de răspunsul poetului japonez Matsuo Bashō, maestrul incontestabil al poemului de tip haiku: poezia ca şi viaţa sau dragostea sunt imposibil de descris; creaţia se poate înţelege numai creând. Iar acest impuls creator are o natură prin excelenţă verticală, ascendentă, înălţătoare: „Poetul nu are altă alternativă decât să inventeze sau să creeze alte lumi. Poezia creează realitate, nu ficţiune. Afirm că poezia este realitate, iar pentru mine este suprema realitate posibilă pentru că este aceea prin care se ajunge la conştiinţa realului infinitudinii.”, spune Roberto Juarroz în Orizont vertical, un interviu realizat de Daniel González Dueñas şi Alejandro Toledo în august 1987, în capitala Mexicului.

Dacă în plan spiritual viziunea poetului argentinian este înrudită cu poezia tradiţională japoneză, la nivel formal se poate spune că, prin modul în care a lucrat permanent la acelaşi tip de poeme (poesía vertical), el se încadrează în tradiţia acelor o sută douăzeci de Cantos ale lui Ezra Pound, scrise 1915 şi 1962, sau a poemului The Alphabet de Ron Sillman, la care acesta din urmă a lucrat din 1979 până în 2004. În Argentina această tradiţie a început cu Antonio Porchia (1886-1969), care şi-a publicat cărţile sub titlul Voci (Voces), şi Aldo Pellegrini (1903-1973), iar în prezent ea continuă cu Guillermo Boido.

Pornind de la binecunoscuta aserţiune a lui William Blake, „Dacă uşile percepţiei vor fi curăţite totul îi va apărea omului aşa cum este, adică infinit”, încă din primul său volum de versuri (Poesía vertical, 1958) găsim o mică secţiune în care evocă sentimentul verticalităţii latente din fiecare om („a te duce în sus nu este nimic altceva/ decât un pic mai puţin/ sau un pic mai mult decât a merge în jos”). Mai devreme sau mai târziu, după cum sugerează Juarroz, în această dimensiune mai înaltă sau mai joasă ajungem cu toţii. Aici au loc evenimentele fundamentale din viaţa oricărui om, bucuriile şi tristeţile, iubirea şi moartea. Aici se întâmplă lucrurile cu adevărat importante, cele care stau la temelia fiinţei umane, cele care sunt în acelaşi timp esenţa şi savoarea poeziei verticale: „A scrie un text/ Şi a-l lăsa uitat pe pagină.// Să nu fie recitit,/ nici nimănui arătat,/ nici trimis sau ce-o mai fi./ Să rămână în nemişcarea lui de text.// Şi să-l lăsăm acolo să-şi găsească cititorul/ cum toate textele-şi găsesc.// La fel este şi cel scris în interiorul nostru,/ încât ne pare imposibil să-l poată citi cineva.” (A scrie un text, 1994).

Petrişor Militaru

Articolul a apărut în revista „Mozaicul”, serie nouă, anul XV, 2(160)/februarie 2012, p. 5.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: