Posted by: petrisure | January 10, 2012

Un anotimp al sacrului

„Cu toate cărţile dincolo de vămi/ vin poeţii prin porţile nopţii…”

XI

Alături de tema iubirii şi a morţii, sacralitatea este una din cele mai riscante teme abordate în poezie din cauza locurilor comune pe care le atrage, în mod inevitabil, după sine. De aceea se cuvine să subliniem chiar de la început că noutatea viziunii poetice a lui Ioan Mărginean vine tocmai din explorarea acestei zone a lui sacer (termen latinesc ce are sensul de „consacrat”, „dedicat”, „venerat” sau „vrăjit”) în relaţie cu singurătatea, tăcerea, dansul, rugăciunea şi anotimpurile omului. Atmosfera este încă de la început una apocaliptică (în sens etimologic desigur), iar singurătatea îl însoţeşte pe călător – un fel de Ulise creştin, mai contemplativ şi interiorizat decât omologul său din cultura greacă – în această înşeptită drumeţie: „De trei ori şase cântă cocoşii, mai sus nu se poate urca,/ îngerii din tren întind mâna:/ dar pentru ei n-am adus împliniri,/ fapte mari, morminte aureolate în timp,/ ci doar şapte corăbii navigând/ printre nesfârşite caracatiţe,/ cu singurătatea mea zugrăvită în visuri viitoare.” (I). Îngerii veghează împliniţi în ei înşişi de credinţa lor neîndoielnică, iar omul, supus nesfârşitelor încercări, îşi hrăneşte constant idealul ce depăşeşte hotarul omenescului şi are acces la viziune. Alteori singurătatea marchează nevoia de celălalt („pe cine să încălzesc cu însingurarea mea?”, IX), iar omul – ca fiinţă de graniţă între asceza şi slăbiciunile sale – va trebui să îşi muncească trupul pentru a fi părtaş la Frângerea Pâinii şi la aducerea ofrandelor de lumină pentru slava Celui Trimis („Mă doare vămuirea dintre piele şi os/ şi coaste străpunse de ură; voi semăna grâu şi voi aprinde lumini.”, IX). Însuşi actul scrierii rodeşte din compasiunea eului poetic („fântâna mea săpată în orice iertare”, XIV) şi plânsul bacovian al materiei sugerează o posibilă izbăvire prin suferinţă („În inima pământului se plânge încet:/ scriu asta cu tăcerile mele, pe limba mea netradusă,/ născută din aripa morţii,/ limba înverzind regulat/ în creionul acesta chimic ce are aparenţa crucii./ Mi-e tare somn şi în turn/ cineva caută insistent prin singurătatea mea.”, XIV). Singurătatea devine o formă de asceză, o practică asumată şi conştientă ce favorizează întâlnirea cu sine, prin detaşarea personei.

Condiţia terţiară (a se vedea terţul ascuns din Teoremele poetice ale lui Basarab Nicolescu) a omului creează o tensiune esenţială între cele două faţete ale psycheului („pasăre ce cade din cer”, XV, şi „aripa păsării caută înaltul”, XVI) şi această tensiune interioară se polarizează, la rândul ei, într-un ritual al întâlnirii (evocat adesea de suprarealişti), într-o stare de comuniune ce aminteşte de liniştea din lucrarea lui Albrecht Dürer intitulată Mâini în rugăciune: „eram tu, erai eu/ fiindcă în colţ – ca o absenţă – / credeam că ne putem întâlni:/ degetele mari năşteau semne/ şi-n mine se modifica nemurirea” (XVI). Este o întâlnire venită din credinţă, o credinţă luminată de gândurile ce „ard/ ca un poem culegând lumini” (XVI). Nemurirea este echivalentul stării de împlinire interioară, care se reflectă neoromantic şi în starea expansivă a naturii: „Jumătatea mea goală desenează pe cer/ cealaltă jumătate;/ amândouă joacă ping-pong/ deasupra bisericuţei, printre pomii veşnici.”(XVII).

 Un demiurg al discreţiei îşi face simţită prezenţa adesea în poemele lui Ioan Mărginean: „Cai fugind./ Nevăzut, Dumnezeu/ se strecoară în cer, ani numărând.” (VII). Fugit irreparabile tempus este motivul din centrul acestui poem, dar grăbirea aceasta a timpului şi retragerea unui Dumnezeu adâncit în sine par să îşi aibă geneza în fapta şi atitudinea omului: „Amintirea florii, un pântec lovit de sărut,/ o uşă deschisă cu mâna altuia./ Pe ziduri, anotimpurile despletite/ trag aer în piept, cum o cascadă, ochii-şi deschid palma/ şi vulturii se apucă de plâns.” (VII). Există în volumul lui Ioan Mărginean o serie de poeme despre nostalgia unei tinereţi curate ce dă naştere unui alt drum, unei alte copilării care trece şi ea la fel de repede, timp în care eul abia apucă să îşi deschidă simţurile spre sine, spre aspiraţiile sale elegiace din înălţimile adânci ale fiinţei înrădăcinate în urmaşi şi absorbite de propriile impulsuri ascendente.

La capitolul originalitate trebuie semnalată o surprinzătoare predilecţia pentru dans: „Profesorul de dans e răspunsul, / spunea pianul ce-şi strivea bătrâneţea între clape…” (XXI). Un dans al marii treceri, un farmec al lucrurilor lumeşti ce macină uşor, uşor pilonii meniţi să susţină desăvârşirea interioară a omului într-o vreme „când noaptea cu cioc de vultur/ scobise ochii zilei” (XXI). Alteori această măcinare interioară se accelerează nepermis de mult: „Voiai să mai rămâi la un dans, vioara stă pe o notă/ ca pe o pedală de acceleraţie…” (XXIII). În acelaşi timp, sunt poeme care îmi confirmă credinţa că marea poezie este şi o mare lecţie de sinceritate, dincolo de orice miracole stilistice şi scamatorii lexicale: „Mă distilez în versuri, n-am să fug de mine/ în noaptea asta/ îmi voi biciui somnul din când în când,/ îmi voi amâna duelul în mijloc de noapte;” (LIII). Facerea poemului este nolens, volens o artă spagirică în care rămâne chintesenţa unei trăiri, lupta dintre starea de veghe şi starea de somn, dintre eul treaz şi eul trecător. Dincolo de tonul confesiv şi motivul deşertăciunii deşertăciunilor ce amintesc de cuvintele Eclesiastului, se conturează prezenţa femeii care susţine viaţa duhovnicească a bărbatului ca în sculptura Rugăciune (1910) a lui Constantin Brâncuşi: „ca doi prieteni vom citii litanii, sânii tăi scriind o nouă apocalipsă;/ rugăciunea mea trece de cealaltă parte,/ totul e vânare şi vuire de vânt,/ la cina săracilor mai mare ca moartea e dragostea” (LIII). Desigur că numai dragostea, sub întreita ei manifestare (Agape, Philia şi Eros), este cea care poate hrăni corpul şi duhul celor veniţi să o primească şi să o dăruiască.

Poemele preotului Ioan Mărginean, numerotate cu cifre romane ca nişte psalmi, sunt mărturia unui creştin trăitor, a unuia din puţinii care ştiu şi pot să împărtăşească taina trăirii lor fără să se îndepărteze de duhul smereniei şi să stropească cu apă vie pe cei sătui de ariditatea unor vremuri ale căror provocări aparente aduc cu sine deşertul ignoranţei. În cele cincizeci şi opt de poeme, care prin autenticitatea trăirii şi libertatea de expresie au aerul unor psalmi postmoderni (din care nu lipsesc diferitele tipuri de intertextualitate, trimiterile la Ioan din Patmos şi la Revelaţia sa fiind probabil cele mai evidente), Ioan Mărginean ne oferă din pâinea frământărilor sale şi din vinul împlinirilor lui duhovniceşti întru trezirea Omului din om şi slava Celui ce i-a dat libertatea de a crede şi posibilitatea de a se cerceta şi de a se autocunoaşte.

Petrişor Militaru

Ioan Mărginean, Anotimpul din Patmos, cu cinci desene de Dan Emilian Daniel, optsprezece poeme traduse în engleza contemporană de Aida Hancer, Editura Brumar, Timişoara, 2010.

Recenzia a apărut în revista Discobolul nr. 166-167-168/ 2011, pp. 133-135.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: