Posted by: petrisure | November 23, 2011

Solomon Marcus: „Ideea de spectacol s-a desprins de aceea de teatru sau film, de reprezentare scenică, şi şi-a creat propriul ei itinerar…”

Pe 21 noiembrie 2010, Întâlnirile SpectActor, iniţiate de Teatrul Naţional „Marin Sorescu” şi moderate de poetul Nicolae Coande, au ajuns, o dată cu invitarea la Craiova a academicianului Solomon Marcus (n. 1 martie 1925, Bacău), la cea de-a cincea ediţie. Solomon Marcus, cercetător renumit la nivel mondial pentru cercetările sale transdisciplianre, care vizează atât folosirea matematicii în domenii ca lingvistica, ştiinţele naturale, ştiinţele sociale sau analiza teatrală, cât şi modul în care paradigmele universale (atât din ştiinţele exacte, cât şi din cele umane, precum jocul, timpul sau spectacolul) traversează întreaga noastră cunoaştere. Este membru al Academiei Române şi autor a peste patruzeci de cărţi, o mare parte din ele fiind traduse şi în străinătate, dintre care amintim: Lingvistica matematică. Modele matematice în lingvistică (1963), Poetica matematică (1970), Semiotica folclorului. Abordare lingvistico-matematică (1975), Semiotica matematică a artelor vizuale (1982), Artă şi ştiinţă (1986), Şocul matematicii (1987), Invenţie şi descoperire (1989), Jocul ca libertate (2003), Paradigme universale (2005), Paradigme universale: II. Pornind de la un zâmbet (2006), Paradigme universale: III. Jocul (2007), Paradigme universale: IV. Timpul (2010).

 Solomon Marcus a susţinut la sala „Ion D. Sârbu” a teatrului naţional craiovean conferinţa Spectacolul – paradigmă universală, plecând de la o observaţie a lui Eugène Ionesco referitoare tocmai la raportul dintre spectacol şi ştiinţa modernă: „Altădată, scriitorii, poeţii erau consideraţi nişte vizionari, nişte profeţi. Aveau o anumită intuiţie, o sensibilitate mai ascuţită decât cea a  contemporanilor lor,  iar imaginaţia lor o lua înaintea a ceea ce ştiinţa însăşi n-avea să descopere şi să stabilească decât un sfert sau o jumătate de secol mai târziu… Forma sub care se prezintă actualmente literatura este insuficientă. Imaginaţia trebuie să continue să funcţioneze. Însă, pentru ca funcţia imaginativă a poetului să-şi recapete o anumită valoare, va trebui să  treacă un timp, ca poetul să asimileze lumea tehnicii, care, în prezent, îl depăşeşte.” (Eugène Ionesco, în La vie et le rêve. Entretiens avec Claude Bonnefoy, volum apărut în 1960 şi tradus la Editura Humanitas în 1999).

Solomon Marcus va încerca să răspundă acestei „provocări” ridicată de noutăţile din domeniul ştiinţei oricărui artist contemporan, subliniind importanţa acestui tip de sincronizare pentru societatea contemporană. Cu toate că orice spectacol teatral este o lume în sine, el este în acelaşi timp şi o reprezentare a lumii în general, a anumitor legi care guvernează această lume, fapt ce apropie spectacolul teatral de spectacolul ştiinţific. Felul în care noi privim cele două tipuri de spectacole depinde atât de evoluţia teatrlui, cât şi de progresul ştiinţei şi al tehnologiei. Pentru simplu fapt că spectacolul a devenit astăzi un model sau o paradigmă a vieţii noastre sociale, subliniază Solomon Marcus, putem vorbi de un teatru al ştiinţei. Astfel paradigma spectacolului acoperă tot ce are legătură cu intriga, personajele, spectatorii, relaţiile conflictuale, strategiile aplicate, rolurile jucate de noi toţi etc. A decodifica la timp mecanismele “spectacolului” din care fiecare facem parte este un dat al fiinţei umane şi un potenţial avantaj al celor care vor să înţeleagă mai devreme ce roluri le poate rezerva propriul destin.

Precizăm, de asemenea că înaintea academicianului Solomon Marcus au fost invitaţi la ediţiile anterioare ale Întâlnirilor SpectActor: Ion Caramitru, Radu Beligan, Răzvan Theodorescu şi Gabriela Adameşteanu.

De-a lungul timpului noţiunea de spectacol ca paradigmă universală a suferit unele modificări: de pildă dacă la greci spectacolul teatral era strâns legat de concepte ca hybris sau katahrsis, în zilele noastre, de multe ori, spectacolul pune accentul pe elemente ce ţin mai mult de concepte ca entertainment sau show. Care credeţi că sunt cauzele acestei mutaţii?

Din nefericire, prea mulţi oameni nu găsesc o satisfacţie în activitatea pentru care sunt remuneraţi, suferă de plictiseală, devin uşor victime ale tensiunii nervoase, ale stresului, favorizate de atmosfera generală de supralicitare informaţională şi comunicaţională din societatea actuală. Marile bucurii pe care le furnizează cultura, activităţile creatoare, le sunt refuzate şi atunci, pentru ca totuşi simt nevoia unei evadări din cotidian, se agaţă cu disperare de divertismentul care sa le solicite cât mai puţin un efort intelectual. Ajungem astfel la tipul de spectacol la care v-aţi referit. Televiziunile simt aceasta nevoie socială de distracţie superficială şi îi vin în întâmpinare. Despre obligaţia lor morală de a dezvolta în rândul publicului nevoi culturale şi spirituale autentice, rareori îşi aduc aminte. Ceea ce ar fi trebuit să fie o preocupare generală, rămâne în seama modestului ca audienţă TVR Cultural.

Desigur, dacă analizam mai profund lucrurile, vom constata că terenul este pregătit în acest sens de întregul sistem educaţional. Armata de oameni care nu cunosc pasiunea sau măcar interesul faţă de profesia aleasă se recrutează din armata de elevi care încă din perioada de gimnaziu se plictiseau la ore, nu se simţeau atraşi nici de prezenţa celui de la catedra, nici de manualele după care ar fi trebuit sa înveţe; de fapt, nu prea înţelegeau ce li se predă şi abia aşteptau să vină recreaţia, sfârşitul de săptămână, vacanţa, pentru a se distra; a se distra, nu citind o carte sau mergând la un concert, ci practicând modul cel mai superficial de entertainment. Trebuie s-o spunem deschis: prin modul ei preponderent de a funcţiona, şcoala nu livrează intelectuali, nu livrează oameni de cultură. Daca totuşi au loc abateri de la aceasta situaţie standard, acest lucru se întâmplă ca urmare a unor împrejurări fericite, cum ar fi o moştenire genetica remarcabilă, un mediu familial pronunţat cultural, educatori de nivel superior etc. Obţinem astfel un anumit procent de persoane deosebite, cu acces la cultura cea mare. Nu ne rămâne nouă, educatorilor, si ii includ aici si pe oamenii de teatru, decad să reuşim ca, prin acţiunea noastră, sa mărim cât mai mult posibil numărul celor câştigaţi pentru cultură.

Dar să nu uităm ca un spectacol poate trăi şi prin alte dimensiuni decât cea culturală, artistică. Orice modalitate de a-i scoate pe oameni din inerţie, din starea de rutină, şi de a le crea o prospeţime de un anumit fel, o concentrare a atenţiei asupra unui lucru nou poate genera un spectacol, care numai uneori devine un fapt de cultură, un eveniment artistic. În zilele în care scriu aceste rânduri, mai multe canale de televiziune sunt cu ochii pe detaliile derizorii ale divorţului dintre un cântăreţ şi o dansatoare, acompaniat de scandalul intervenţiei socrilor. Pentru foarte mulţi telespectatori, aceste detalii derizorii ale unui divorţ oarecare constituie un spectacol, după cum pentru alţii detaliile, la fel de derizorii, ale conflictului dintre un antrenor al unei echipe de fotbal şi finanţatorul echipei respective constituie un spectacol captivant, căruia unele televiziuni îi acorda întreaga atenţie. Oamenii nu pot trăi fără spectacol, dar foarte multe spectacole sunt lipsite de dimensiune culturală. Pe de alta parte, lucrurile aparent cele mai banale din realitatea imediată pot ascunde spectacole grandioase, iar educaţia ar trebui sa-i antreneze pe tineri în această direcţie. Oamenii de ştiinţă au dezvăluit spectacolul vieţii unei furnici sau al unei albine, cel al celulei biologice sau al numerelor prime, pentru a nu mai vorbi de spectacolul creierului uman. Până la urmă, spectacolul nu este atât în evenimentul considerat cât în ochii şi în mintea celui care-l priveşte şi, eventual, îl trăieşte, în orizontul său de cuprindere şi de înţelegere.

În acest context, care ar fi funcţia teatrului în zilele noastre?

Funcţia teatrului este aceeaşi cu a artei în general. Teatrul a trăit multă vreme hrănindu-se numai cu simţămintele primitive ale oamenilor: frica de moarte, dragostea instinctuală, ura instinctuală, emoţiile primare, conflictele născute din nevoia de supravieţuire, de protecţie, de apartenenţă la anumite grupuri sociale. Ulterior, au apărut nevoile afirmării unei identităţi. Toate acestea se manifestă in continuare. Dar, treptat, teatralitatea a evoluat şi una din ipostazele sale, spectacolul, a luat-o razna şi a căpătat o existenţă proprie; teatrul nu mai reuşeşte decât uneori să devină un spectacol, iar spectacolul ia şi alte forme, uneori foarte diferite decât aceea a teatralităţii. Bolta cerească este un spectacol, creierul uman şi celula biologică devin spectacole grandioase pentru cei avizaţi, fotbalul poate deveni spectacol, la fel înmormântările sau actele teroriste.  Secolul trecut a fost marcat de două mari spectacole tragice ale istoriei, nazismul şi comunismul, care arată ca resursele răului ascuns în fiinţa umană sunt departe de a fi epuizate. Dar concomitent, prin viclenia istoriei, acelaşi secol XX a dus cunoaşterea umană pe culmi fără precedent, dacă ne gândim la teoria relativităţii, mecanica cuantică, descifrarea codului genetic şi realizarea proiectului genomului uman, depăşirea logicii tradiţionale şi dezvăluirea naturii ei conflictuale, prezenţa omului în cosmos, ascensiunea paradigmei informaţionale, comunicaţionale şi computaţionale, apariţia internetului, toate acestea sunt spectacole cu consecinţe majore asupra dezvoltării disciplinelor socio-umane, prin dobândirea unei noi înţelegeri a cunoaşterii, cu accent pe aspectul ei integrator, holistic, de depăşire a unor opoziţii binare rigide. Pot oare teatrul, arta in general, să ignore aceste mari mutaţii din lumea în care trăim? Oricât de bogată ar fi istoria sa, poate teatrul să rămână doar o lume care îşi este suficientă sieşi? Nu are el datoria de a fi, pe lângă o lume în sine de o extraordinara vitalitate, şi o manifestare capabilă să dea seama despre lumea cea mare, despre LUME pur si simplu? Este întrebarea pe care şi-o pun azi tot mai mulţi scriitori şi artişti şi am căutat să aduc în atenţie în aceasta privinţă avertismentul pe care Eugen Ionescu l-a lansat în anii ‘60 ai secolului trecut (în cartea sa Entre la vie et le rêve – Entretiens avec Claude Bonnefoy), tradusă în româneşte la Editura Humanitas, în 1999.   Imaginaţia umană a devenit mai puternică în ştiinţa şi tehnologie decât în literatură şi teatru, credea atunci Eugen Ionescu şi cerea lumii literare şi teatrale să asimileze imaginarul ştiinţei. În bună parte, teatrul a realizat acest deziderat, multe dintre ideile mari ale ştiinţei şi tehnologiei s-au aflat între timp în centrul unor spectacole pe Broadway, al unor filme sau cărţi de proză, au beneficiat de atenţia multor poeţi (acest din urma aspect poate fi observat de-a lungul întregii istorii). Sunt convins ca internetul va genera şi el mari opere de artă.

Ce rol joacă divinitatea în modul în care dumneavoastră vedeţi ideea de spectacol ca paradigmă universală?

Am scris un articol pe o tema apropiată, în care am urmărit semnele (metaforice, metonimice sau simbolice) prin care este desemnată Divinitatea în diferite tradiţii şi, în acelaşi timp, am urmărit atributele asociate Divinităţii în diferite tradiţii. Prin diversitate şi imaginaţie, răspunsul la aceste întrebări este un spectacol care merită să fie contemplat de orice om cult (deoarece fără o cultură corespunzătoare, nu-l va putea înţelege). Accesul la spectacolele culturii autentice este liber, nu trebuie să plăteşti în bani niciun bilet de intrare. Dar trebuie să faci efortul de a învăţa cele necesare înţelegerii acestor spectacole. Dar de fapt şi spectacolele obişnuite de teatru, chiar daca ţi se permite vizionarea lor contra unei sume de bani, nu pot fi înţelese decât în măsura asimilării unei culturi corespunzătoare. Ca şi în ştiinţă, nici aici nu există drumuri pentru regi, nu exista „scurtături”.

Desigur, în ceea ce spun, se adoptă presupoziţia unei Divinităţi care nu poate fi sesizată decât printr-un proces de mediere, de natura predominant semiotică. Ipoteza unui acces direct (deci care nu are nevoie de o mediere) la Divinitate iese din consideraţiile noastre. Este uimitor sa constaţi ca metaforele Divinităţii sunt, toate, autoreferenţiale, deci că ele nu se  referă la o reprezentare preexistentă a Divinităţii; această reprezentare prinde viaţă tocmai sub acţiunea procesului metaforic. La fel de interesant este faptul că şi procesul metaforic prin care ajungem la unele concepte, în ştiinţă, este de aceeaşi natura autoreferenţială; dar de aici mai departe, metaforele Divinităţii şi cele ale conceptelor ştiinţifice merg pe căi diferite. Un alt fapt remarcabil este următorul: în toate tradiţiile pe care le-am putut urmări, infinitatea este o trăsătură obligatorie a Divinităţii. Numai că infinitatea are o infinitate de chipuri, iar înţelegerea tipului de infinitate cu care se asociază reprezentarea Divinităţii, în diferite tradiţii, pretinde o examinare atentă, care se află abia la începutul ei. În orice caz, matematica, definită uneori chiar ca studiul infinitului, are aici un rol fundamental. Se înţelege astfel de ce formaţia mea matematică m-a împins cu o forţă irezistibilă către această preocupare.

Credeţi că relaţia dintre matematică şi teatru, de care vorbeaţi la începutul conferinţei dumneavoastră, îi poate atrage pe tineri spre acest tip de spectacol pe care îl oferă teatrul contemporan?

 Încă vechii greci au făcut legătura dintre matematică şi teatru, iar cuvântul teorema, fundamental în matematică, vine din greacă, unde înseamnă „spectacol”. Dacă acest lucru miră pe unii, este din cauză că nu a existat obişnuinţa de a vedea legătura dintre teatru şi o disciplină ştiinţifică, dar în teatru există şi elemente de natură combinatorie, modul de combinare a personajelor, sau elemente de strategie, din moment ce există confruntări de interese, ciocniri de puncte de vedere, este firesc să existe şi interesul pentru diverse strategii teatrale. Mai mult nu va pot spune aici, dar formaţi pe google şi pe google scholar sintagma „teatru şi matematică” şi veţi vedea cât de multe intrări primiţi. În orice caz, pentru mine personal legătura dintre matematică şi teatru a funcţionat ca un pariu în care am investit multe eforturi, am viu în amintire anul 1966, când am ţinut un curs de strategia personajelor teatrale la Facultatea de limba si literatura română a Universităţii din Bucureşti. S-a format o şcoală românească de teatrologie matematică, având  printre membrii ei cercetători remarcabili, ca profesorii Mihai Dinu, de la Universitatea din Bucureşti, şi Pia Brînzeu, de la Universitatea de Vest din Timişoara. Cercetarea românească în acest domeniu este menţionată in Dictionnaire du théâtre al lui Patrice Pavis (Paris, 1980), în History of theatrical theories a lui Marvin Carlson şi în numeroase monografii dedicate semioticii teatrale. Cred că aceasta problematică, în care îşi dau mâna teatrul, ca text şi ca spectacol, teoria literară, semiotica, combinatorica, teoria grafurilor, teoria jocurilor de strategie, folosirea calculatoarelor şi alte discipline, poate constitui o provocare pentru u tânăr cercetător de azi, dornic să-şi manifeste creativitatea intr-o direcţie transdisciplinară de mare interes.

Cum aţi descrie un spectacol la nivelul lumii cuantice?

Lumea cuantică este un spectacol de zile mari, în care surprizele se ţin lanţ. Orice roman poliţist păleşte pe lângă această provocare. Reprezentarea temporala de tip trecut-prezent-viitor cedează locul unui prezent continuu (ca în reprezentările temporale ale copiilor foarte mici), identitatea clasică, de tip individualizant, cedează locul uneia de câmp, nu putem vorbi de traiectoria unui obiect cuantic, aşa cum vorbim de traiectoria unui mobil în lumea macroscopica, logica terţului exclus este înlocuită cu aceea a terţului inclus şi trebuie să acceptam perechea conjugată din principiul de incertitudine al lui Heisenberg: două acţiuni perfect compatibile în lumea macroscopică, măsurarea poziţiei şi măsurarea vitezei unui mobil la un anumit moment, devin incompatibile pentru un obiect cuantic. Dualitatea discret-continuu nu mai funcţionează exclusiv, ca in universul macroscopic, ci concomitent, sub forma dualităţii particulă-undă. Nu întâmplător Robert de Beaugrande s-a referit la „aspectele cuantice ale percepţiei artistice”, numitorul comun al cuanticului si artisticului este remarcabil de bogat. Să observăm ca şi teorema lui Gödel afirmă, între altele, existenţă unei perechi conjugate, numai că aceasta nu se mai manifestă în domeniul experimentului, ca la Heisenberg, ci in domeniul logicului: în anumite sisteme formale, două deziderate logice, perfect compatibile uneori, cel al necontradicţiei şi cel al completitudinii, se exclud reciproc.

Dacă ţinem cont că eul liric îşi creează un univers propriu, cu o anumită regie, cu scenarii lirice specifice evocând diferite „întâmplări ale fiinţei”, cum ar spune Nichita Stănescu, putem să privim un poem ca fiind un anumit tip de spectacol? Se poate întâmpla ca valoarea unui poem să depinde de modul în care eul liric face din limbajul poetic un spectacol?

Răspunsul este afirmativ la ambele întrebări şi puteţi observa că termenul „spectacol” este folosit frecvent în critica literară, dar şi în prezentările făcute de oamenii de ştiinţă, ori de cate ori este vorba de situaţii ieşite din comun. Aşa cum vă spuneam, ideea de spectacol s-a desprins de aceea de teatru sau film, de reprezentare scenică, şi-a creat propriul ei itinerar. Se pare că nu s-a observat acest lucru, dicţionarele continuă să propună, pentru „spectacol”, definiţii superficiale, cum ar fi „eveniment care atrage atenţia” sau „eveniment pus în scenă cu intenţia de a fi prezentat unui public”.

Ce analogii se pot stabili între legile care definesc lumea cuantică şi legile care definesc lumea artei?

Principala analogie, propusa de Robert de Beaugrande (Quantum aspects of artistic perception, în revista „Poetics” este următoarea: arta se afla faţă de contingentul cotidian într-o relaţie asemănătoare celeia în care lumea cuantică se află faţă de universul macroscopic. Splendid spus, lăsăm cititorului să dezvolte detaliile.

Interviu realizat de Petrişor Militaru

Publicat în SpectActor 2(19)/2011, revista Teatrului Naţional Marin Sorescu din Craiova.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: