Posted by: petrisure | October 5, 2011

Ion Pop, omul şi opera

„La şapte decenii de viaţă, Ion Pop emană o tinereţe cuceritoare.”
Vasile Fanache

Cu ocazia împlinirii a şaptezeci de ani, Ion Pop, criticul şi istoricul literar, poetul şi traducătorul, universitarul şi redactorul-şef al celebrei reviste clujene „Echinox”, este sărbătorit de colegii de breaslă şi de prieteni printr-un volum care îşi propune să sublinieze complexitatea personalităţii creatoare a unuia dintre cei mai importanţi critici literari contemporani. Despre Ion Pop ca model etic şi profesional scriu atât Olimpiu Nuşfelean, cât şi Ion Urcan, care evocă perioada în care a condus ca redactor-şef revista „Echinox” (1969-1973), împreună cu Marian Papahagi şi Ion Vartic, contribuind astfel la formarea a câtorva generaţii de scriitori („…ucenicii săi de acum treizeci şi ceva de ani, nu mai suntem tineri. Dar domnia-sa ne are în faţa ochilor pe toţi, de la mic la mare şi de la bătrân la tânăr, până în ziua de azi. Ne-a îndrumat la începuturi, ne-a vegheat drumul de-a lungul anilor, ne-a ajutat să ne finalizăm ori să ne tipărim cărţile, a scris şi scrie despre ele, dăruindu-se pentru noi unei munci de o viaţă.”). Asupra activităţii sale publicistice ca „intelectual angajat” se va opri Ilie Rad într-un articol elaborat şi convingător. Adriana Teodorescu se numără printre cei mai tineri absolvenţi ai Literelor clujene, însă confesiunea ei este cel puţin la fel de intensă ca a seniorilor: de la mitica întâlnire din liceu cu numele universitarului clujean în orele de pregătire pentru tezele la română, la cursurile despre Bacovia cel „postmodern, fragmentar şi afazic”, la Voronca şi Fundoianu, poeţi pe care Ion Pop îi scotea din rutina predării, generând o rupere a „unei continuităţi comode de depozitare şi de înţelegere” a poeziei.

În seria portretelor memorabile, de un rafinament remarcabil, se înscriu textele lui Adrian Popescu („Ion Pop are ceva din înţelepciunea metodică a lui G. Dimiseanu şi din apetitul teoretic al lui Mircea Martin, dar e mai liric.”), Dan C. Mihăilescu („Un om pe care, cu ochii minţii, îl văd foarte bine cosind pe o coastă maramureşană şi tăifăsuind cu Tzara la o cafenea din Zurich…”), Constantin Cubleşan („Jean Pop era un caracter. Aşa a fost şi a rămas toată viaţa…”), Petru Poantă („Jean […] în mediul său a devenit un model, cu o autoritate coagulantă şi catalitică…”) sau Constantin M. Popa („excelenţa estetică a unei opere – critice sau poetice – e o funcţie a caracterului moral al artistului”). Ştefan Borbély realizează un portret interior al lui Ion Pop pornind de la nexus-ul cărţilor sale de critică literară. Astfel „omul problematic” care nu mai are acces la realitatea fundamentală înţeleasă ca ordine cosmică din cartea consacrată poeziei blagine sau „plăcerea încântată” (Eugen Fink) din Jocul poeziei devin sintagme „care-l trădează” pe autor, însă ne apropie de „programul său existenţial”.

Cornel Ungureanu subliniază consecvenţa inegalabilă a criticului de a aprofunda subiectele alese pe termen lung: atât avangarda (fie că este vorba de studii ample, fie de monografii dedicate unor poeţi ca Gellu Naum sau Ilarie Voronca), cât şi poezia din a doua jumătate a secolului XX sunt o preocupare constantă în activitatea sa critică. Pornind de la cele două ipostaze ale criticului clujean – cea „avangardistă” din cartea cu care debutează în critica literară şi cea „cuminte” pe care o regăsim în chiar titlul volumului de debut în poezie –, Irina Petraş ia ca exemplu cărţile Gellu Naum. Poezia contra literaturii (2001), Poeţii revistei Echinox (2004) şi Dicţionar analitic de opere literare româneşti (1998-2003), pentru a evidenţia calităţile de hermeneut ale lui Ion Pop, cum este, de exemplu, capacitatea de a scoate în evidenţă valoarea Operei, ci nu pe cea a autorului, a Sensului, ci nu a detaliului biografic. Vasile Fanache analizează contribuţia lui Ion Pop în planul poeziei interbelice (prin studiul Jocul poeziei, 1985), a celei avangardiste (Tristan Tzara, Saşa Pană, Ilarie Voronca, Ştefan Roll, Gellu Naum) la care se adaugă poeţii generaţiei ‘60 din Poezia unei generaţii (1973), fără a trece cu vederea lucrări consacrate precum Nichita Stănescu – spaţiul şi măştile poeziei (1980) sau Lucian Blaga – universul liric (1981), ceea ce ne arată că „domeniul predilect al criticului Ion Pop este poezia”. Mircea Popa, într-o prezentare de ansamblu a operei critice, surprinde şi faptul că antologiile tematice ale lui Ion Pop cuprind note şi trimiteri bibliografice ale unor autori aproape uitaţi, dar fermecători (precum avangardistul craiovean Victor Valeriu Martinescu), care nu fac decât să ateste rafinamentul şi documentarea iscusită a cercetătorului. Dacă Al. Cistelecan scoate în evidenţă cu remarcabilă acurateţe actualitatea studiului Poezia unei generaţii, Dumitru Chioaru semnalează „autoritatea inegalabilă” a lui Ion Pop în domeniul avangardei româneşti şi europene. În aceeaşi ordine de idei, Paul Aretzu constată că în 1969 când apărea prima sa carte despre avangardism, gestul lui Ion Pop era atât un act de curaj cât şi un semn de libertate într-un stat totalitar; studiile apărute ulterior nu au făcut decât să confirme că este „cel mai fin şi avizat cercetător în domeniul atât de sinuos al avangardismului, păstrându-i intacte rectitudinea şi eleganţa, dobândite în vremurile, nu tocmai uşoare, de odinioară”. De asemenea, Dorin Ştefănescu observă trecerea de la „intima reflexie” la „reflexivitate” în analiza pe care criticul clujean o aplică celor 11 elegii stănesciene. Constantina Raveca Buleu subliniază că tipărirea volumelor Ore franceze (1979) şi Ore franceze II (2002) a avut un rol important în diseminarea ideilor puse în circulaţie de elita culturală franceză (Maurice Nadeau, Roland Barthes, Roger Caillois, Paul Ricoeur, Jean Rousset, Jean Cassou, Georges Poulet, Jean Starobinski etc.) în spaţiul intelectual românesc. Dicţionarul analitic de opere literare româneşti, ale cărui patru volume au apărut între 1998-2003, dar a cărui ediţie definitivă s-a realizat în 2007, este, în viziunea Mihaelei Ursa, „o bază de date, un fel de colac de salvare preapocaliptic, care stă dovadă că literatura română există” şi continuă tradiţia eforturilor enciclopedice ardeleneşti începută cu dicţionarele lui Ioan Budai-Deleanu şi continuată de Mircea Zaciu şi Marian Papahagi sau de Adrian Marino. Aducând o nouă perspectivă asupra subiectului cercetat, Virgil Podoabă realizează un „dialog echinoxist” cu „Maestrul Ion Pop” şi cu alţi discipoli de-ai săi despre postmodernismul poeziei lui Aurel Pantea, dialog ce ia forma unui eseu de critică a criticii.

Pe de altă parte, Ioan Pintea se opreşte asupra poetului Ion Pop: „am fost fascinat de faptul că poezia poate fi o stare narativă, o poveste în numele unor simţiri felurite cu vorbire şi cuvinte de toată ziua…”. Plecând de la antologia Descoperirea ochiului (2002), ce cuprinde poeme din primele cinci volume de versuri, şi ajungând la Litere şi albine (2010), Mircea A. Diaconu afirmă că două dintre imaginile complementare ce definesc universul liric al lui Ion Pop sunt imaginea ferestrei şi aceea a propriilor margini, concluzionând că în poemele sale „melancolia înseninează şi neliniştea evocă timpuri armonice”. Pentru Aurel Pantea, autorul volumului Gramatică târzie (1977) este „departe de orice retorisme, spiritul său poetic cântă «cântece simple», în care şoptesc intensităţile”. În timp ce Sanda Cordoş (ea însăşi fiind simultan coordonatoarea celuilalt volum dedicat universitarului clujean, intitulat Ion Pop 70) remarcă tonul atic şi vibrant al poemelor despre „vulnerabilitate, spaimă şi moarte”, Emanuela Ilie va reţine, referindu-se la volumul de poeme publicat în 2010, şi semnele „canonice ale trecerii spre o vârstă de bronz a eului poetic” în care „de la albine poetul poate învăţa cum să îşi resusciteze vigoarea existenţială sau dinamismul creator”.

Despre prietenul Ion Pop scriu atât Ana Blandiana (Ion Pop a fost primul coleg de studenţie „faţă de care am avut sentimentul apartenenţei la aceeaşi generaţie”), cât şi Romulus Rusan (Ion Pop „a parcurs, cu o răbdare de benedectin, drumul atâtor intelectuali străluciţi care – în alte împrejurări, în perioada interbelică – au ridicat la cote academice, talentul aflat în matricea rurală.”). Pentru poetul Mircea Petean, Ion Pop este „acel prieten exigent de care orice creator are nevoie, mai ales la început […], dar şi Poetul fascinat de fragilitatea fiinţei, care nu poate scrie un rând fără a privi peste umăr la cel ce scrie…”. Călin Stegerean evocă realizarea expoziţiei Avangarda din România în colecţii particulare (2006) la Muzeul de Artă clujean, împreună cu profesorul Ion Pop care a oferit el însuşi câteva exponate din colecţia sa personală de avangarda istorică. De asemenea, amintim aici şi interviul amplu despre „avangarda discretă” (dar şi despre călătoria în Franţa, cenzură, şedinţele „Echinoxului”, postmodernism etc.), condus cu măiestrie de Ovidiu Pecican.

Volumul coordonat de Ştefan Borbély, Ion Pop. Şapte decenii de melancolie şi literatură, reprezintă un semn de autentică preţuire al colegilor şi prietenilor, un prilej de cunoaştere a profesorilor-model pentru studenţii de la Litere şi un semn de normalitate, de început de maturitate pentru cultura noastră.

Ştefan Borbély (coord.), Ion Pop. Şapte decenii de melancolie şi literatură, Editura Eikon, Cluj-Napoca, 2011.

Petrişor Militaru

http://www.revista-mozaicul.ro

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: