Posted by: petrisure | June 8, 2010

Parabola cocostârcului sau despre citirea semnelor în spaţiului teatral

Ajuns deja la a de-a treia ediţie în Franţa, la Actes Sud, volumul Yannis Kokkos, scenograful şi cocostârcul, conceput şi realizat de George Banu, a apărut de curând şi în România, la editura Curtea Veche, în traducerea Eugeniei Anca Rotescu, într-o ediţie revizuită şi adăugită. Figura centrală a acestei cărţi este Yannis Kokkos (n. 1944), un scenograf contemporan celebru, de origine greacă, care trăieşte din 1963 în Franţa şi care în ultimii ani şi-a concentrat activitatea artistică mai mult în sfera regiei de teatru şi de operă.

În prefaţa volumului, intitulată Kokkos sau adeziunea la teatru, George Banu ne introduce în lumea mirifică a acestui scenograf: pentru Kokkos a încadra un spectacol înseamnă a de-limita scena de restul lumii, a accepta că spaţiul teatral este un spaţiu limitat, dar care printr-o încadrare selectivă poate surprinde esenţa lumii din care face parte. A face teatru însemnă a ştii să te delimitezi de lume, fiindcă a surprinde reprezentativul într-un spaţiu definit ţine de precizie, de atenţia focalizată la maxim. Greutatea şi vizibilitatea lucrurilor care formează decorul şi scenografia sunt acolo doar ca instrumente menite să trimită spre spiritul şi invizibilitatea microuniversului teatral. Decorurile sunt o modalitate de a potenţa obiectele, de a le dezvolta un sens, de a le hrăni capacitatea de a semnifica lucruri diferite. Eseurile lui Kokkos spun povestea artei sale scenografice începând cu dinamismul liniilor, al conturilor care formează perspectiva scenică. Corpurile de pe scenă îşi găsesc locul prin raportarea la actor, iar scenografia contribuie astfel la stabilirea limitelor teatrului, la restrângerea ecranului pe care se desfăşoară acţiunea sau la expansiunea acestuia.

Volumul se continuă cu un eseu al scenografului de origine greacă (Scenograful şi cocostârcul), care se prelungeşte cu Fragmente (scurte meditaţii despre teatru, scenografie, decoruri, lumini etc.) şi Texte (din care amintim Scena şi timpul, „Locuri spuse” sau materialitatea cuvintelor, Teatrul de cameră, Cum să creezi teatre în teatre, Culoarea, realităţi şi amăgiri etc.). Pentru Yannis Kokkos a pune în scenă înseamnă a crea „sisteme de fragilitate”, a conduce greutatea obiectelor şi fiinţelor de pe scenă spre esenţa lor spirituală. Locul, instituţia unde are loc un spectacol este, de asemenea, un factorul determinant pentru bunul mers al spectacolului. Scenograful începe povestea spaţiului său de lucru desenând, desenul este gestul şi modalitatea prin care el îşi invocă, iniţial, muza propriei viziuni scenografice. Actorul vine apoi şi completează această imagine care este, deocamdată, doar desenată. Există întotdeauna la Yannis Kokkos două cadre într-un spectacol: primul care încadrează pur şi simplu spectacolul şi cel secund, acela care respectă arhitectura spectacolului, delimitând ceea ce intră şi ceea ce nu intră în interiorul scenei. Cadrul secund este o limită ce caracterizează acea reprezentaţie şi care ne „arată” până unde „trebuie” să meargă privirea spectatorului care doreşte să recepteze puterea de sugestie a artei scenografice. Legătura evenimentelor dintr-o piesă este cea care generează geometria secretă a semnificaţiilor, dar şi a compoziţiei în durată specifică scenografiei, o interioritate vizibilă care nu exclude extrovertirea caracteristică oricărui eveniment teatral. Ca lecţie de anonimat, teatrul este un eveniment al împărtăşirii: mai mulţi fac un spectacol şi mai mulţi îl privesc. Dinamismul dintre originalitate şi anonimat este unul din fundamentele spectacolului dramatic. La început perspectiva lui Kokkos ţinea mai mult de ceea ce el numeşte „abstracţiunea lirică”, o modalitate de a surprinde în simultaneitate atât complexitatea senzaţiilor, cât şi a ideilor, făcând ca precizia realului şi fascinaţia imaginarului să conlucreze. Ca şi în pictură, lumina este cea care dă indicii despre cum se poate exprima subtilul, insesizabilul, sublimul. Construirea unei lumi imaginare este o nevoie culturală colectivă, de captarea a unui moment al memoriei colective încărcat cu o anumită energie emoţională şi o anumită semnificaţie istorică, mitologică, simbolică – ceea ce poate fi una din explicaţiile revenirii, aproape obsesive, la perioada Evului Mediu. Între expresia sentimentală şi forţa conceptuală se află tensiunea creatoare din care se hrăneşte viziunea artistică a lui  Yannis Kokkos, care este, în acelaşi timp pasionat de încadrare, de ritmul planurilor, de sistemul de naraţiune cinematografică, de gros-plan, de sensul naturii locului unde are loc spectacolul.

În genere,  Kokkos vorbeşte despre două tipuri fundamentale de scenografi: cei care „cultivă finisajul” (cultivarea detaliului semnificativ este întâlnit, de exemplu, la scenografii din Italia) şi cei care „afişează un soi de expresie rapidă” (paradoxal acest tip se întâlneşte în Germania unde se pare că există o tendinţă generală spre improvizaţie şi aproximaţie accentuată). Confortul financiar pare să stimuleze sărăcia estetică, în timp ce un context economic precar pare să fie propice energiei artistice creatoare şi în plan scenografic. Predilecţia spre naiv, ludic şi elementar ţine, şi în acest caz, de dorinţa de a povesti înţelesuri fundamentale pentru om, de a reduce în interiorul fiinţei o stare analogă spaţiului şi timpului primordial. Arhitectura instituţiei, natura locului, planul orizontal şi cel vertical, terenul (ne)accidentat, accesoriile, ţesăturile, gramatica culorilor, naraţiunea scenografică, decorul de operă, relaţia costum-actor-personaj (implicând chiar şi codurile „politice” ale vestimentaţiei) sunt alte subiecte pe care le atinge Kokkos în eseul său Scenograful şi cocostârcul.

În a doua jumătate a cărţii, sub titlul La margine, avem o serie de texte cu caracter confesiv, dar şi filosofic ale căror autori au asistat la spectacolele la care a contribuit Yannis Kokkos sau au lucrat împreună cu el: Abstracţiuni în care se respiră (George Banu), Realismul vrăjit (Antoine Vitez), Cum lucrează Kokkos… (Michel Vinaver), Ce reţine încă… (Jacques Lassalle), Scara din Don Carlos (Andrei Şerban), A cadra imaginile (Nicolas Sire), Uşa şi copacul (George Banu).

Dincolo de linii, culori, lumini şi texturi, arta scenografică este, pentru Yannis Kokkos, un act demiurgic de redimensionare a microcosmosului teatral. În ceea ce priveşte cocostârcul din titlul cărţii, el este, în primul rând, un personaj emblematic. Animalele cu expresiile şi contururile lor involuntare au, potenţial, o încărcătură simbolică: decorul poate fi văzut ca o cămilă care trebuie să aibă în cocoaşă resurse suficiente pentru a reda toate etapele şi nuanţele unei reprezentaţii teatrale, dar trebuie, de asemenea, să fie şi ca un leu care poate să ragă şi să stea deoparte. Cocostârcul este o prezenţă în care se reflectă intermediarul: el stă într-un picior între pământ şi apă, dar poate să şi zboare. Scenograful se sprijină pe concreteţea teluricului, se reflectă în profunzimea apei, „stă într-un picior şi, uneori, îşi ia zborul”. Intermediarul, trecerea de la un element la altul, „cu acea alunecare care ne face să înţelegem că, în această trecere, totul este posibil”, este în centrul preocupărilor lui Yannis Kokkos: „Suntem în relaţie cu două imagini, două elemente nedeterminate. Privirea se învesteşte caută să numească o imagine sau alta. Arta scenografică se exprimă pornind de la această stare…”. Este o contradicţie „creatoare de tăcere”, o tensiune care conform logicii lui Stéphane Lupasco şi principiului terţului inclus ne duce spre un nou nivel de semnificaţie.

În al doilea rând, cocostârcul pare să aibă o funcţie aproape totemică pentru arta scenografică: „Îmi amintesc că într-o zi, împreună cu un prieten, am întâlnit, pe o plajă pustie, un cocostârc. Într-o atitudine absolut imobilă, era mai mult decât această pasăre specială pe care o numim cocostârc. În picioare, în pragul unei regiuni superioare, unde, asemenea lui, totul era imobil, apărea ca o hieroglifă, un semn, unul dintre semnele alfabetice ale creaţiei. […] Asta ar putea fi citirea semnelor spaţului teatral”. Vorbind despre operele de teatru şi despre corpuri, cartea lui (şi despre) Yannis Kokkos este mărturia unui scenograf care contribuie la revrăjirea lumii teatrale, unde scenografia este considerată o „artă a reconcilierii” între lumina scenei şi întunericul sălilor de spectacole.

Petrişor Militaru

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s

Categories

  • No categories
%d bloggers like this: